Insula Brač a fost aruncată de zei pe post de  zar, într-o vreme în care tabla de şah avea culorile Mediteranei. Fiecare zar aducea o nouă victorie şi zeii păreau a nu pierde niciodată. Sunt foarte multe insule născute din astfel de ape şi jocuri, însă la mijlocul lui august doar aceasta mi se afişa înainte – mai exact de pe puntea feribotului Jadrolinija, pe care m-am urcat din oraşul croat Split. Vasul e plin ochi de turişti. Curând îşi fac apariţia şi pescăruşii ‒ veşnici navigatori ai neantului. Marea e proaspătă, dâra albă pe care o lăsăm în urmă e doar o mângâiere neaşteptată a apelor clare, răscolite parcă de perfecţiune. Călătoria durează cam o oră, fără să ne îndepărtăm prea mult de ţărmul stâncos şi înalt ce caracterizează zona oraşului Split şi, în general, coasta Croaţiei. Curând, am acostat în Supetar, oraş de mici dimensiuni şi de un farmec irezistibil.

IMG_5399IMG_5274

Cam tot ce e familiar locuitorilor insulei devine brusc o invazie de arome şi parfumuri ale stăzilor deosebit de strâmte, ale centrului vechi, dar mai ales ale grădinilor presărate pretutindeni: măslini ‒ dintre care şi seculari ‒, mandarini, smochini, rodii, kiwi (care rod din ceva asemănător, ca structură, viţei de vie), alături de lavandă, de rozmarin, de aloe-vera, cactuşi şi palmieri, căci viţa de vie, prezentă şi ea, nu juca un rol atât de impresionant faţă de restul florei.

Plaja este pietroasă, presărată de şezlonguri, de baruri, restaurante şi de mici amplasamente ce închiriază caiace, hidrobiciclete sau oferă cele necesare practicării de sporturi nautice. Am parcurs ţărmul cu paşi domoli, după care m-am întors spre golful apropiat portului. Pe strada principală începeau să apară primele tarabe de haine şi tot soiul de nimicuri, după care se ivesc câteva baruri de noapte, urmate de primele magazine cu suveniruri. Drumul, paralel cu marea, se continuă cu fast-food-uri şi plăcintării în partea stângă, pe când pe cea dreaptă sunt aşezate numeroase tablouri pictate, apoi nişte oferte de caricaturi-instant sau binecunoscutele tatuaje temporare, cu aceleaşi banale litere chinezeşti, dragoni, inimioare şi alte bazaconii.

Drumurile sunt strâmte şi creează adesea dificultăţi pentru turişti (cel puţin în privinţa parcării maşinilor), ceva ce pentru localnici a devenit pură îndeletnicire. Este de preferat să mergi pe jos, pentru că distanţele dintre vile şi centrul vechi sau plajă sunt foarte mici.

IMG_5414IMG_5490

Odată cu lăsarea serii, în apropiere de centrul vechi îşi fac apariţia tarabele cu produse tradiţionale: săpunuri cu măsline în ulei de rozmarin ‒ specifice insulei ‒ precum şi în alte uleiuri specifice insulelor din apropiere: de mandarin, mentă, pin şi lavandă. Un băiat care îmi întinde un pliant în engleză şi îmi repetă constant în discursul lui entuziast că săpunurile sunt tradiţionale şi că cel de rozmarin e făcut chiar aici pe insulă, la 10 km depărtare. Următoarele tarabe sunt încărcate de dulceţuri, miere şi lichioruri; printre oferte am remarcat dulceaţa de struguri şi mierea de lavandă. Oamenii sunt deschişi şi vorbesc cu stângăcie limba engleză; suficient, însă, cât să ne înţelegem. Unii sunt obosiţi, alţii mici povestitori, cu toţii nerăbdători să-şi vadă produsele pe altarul aprecierii. Odată ce se sfârşeşte zona tarabelor, prin împânzirea de turişti europeni (italieni, francezi, nemţi, ruşi ş.a.) cărora li se adăugau, pe alocuri, câţiva turişti americani sau asiatici, se pătrunde în zona oraşului vechi, zonă care mângâie portul şi care freamătă în jurul câtorva terase sau a restaurantelor cu specific pescăresc. Cel mai popular este cel care afişează din stradă o mică vitrină cu peşte proaspăt adus din mare. Am trecut pe acolo şi am găsit oameni aşteptând în picioare pentru a se elibera vreo masă, toate fiind scoase în zona pietonală: mese mici şi simple de lemn, ultraîncărcate cu cele gătite, imprimând pe chipul celor serviţi un extaz râvnit de cei aflaţi în aşteptare, iar asupra celor aflaţi în trecere, o fragilă curiozitate. Turiştii… aceste personaje agitate care oferă un spectacol de grimase absolut unic. Prin ochelarii mei de soare de un gălbui-portocaliu, mărturisesc că cele conturate seamănă cu o poză veche a unei mulţimi animate, scuturată în repetate rânduri de către un semizeu plictisit.

Urmărind linia portului, descopăr un nou loc de interes: pe o mică corabie se frig sardine într-un ulei supraîncălzit, iar pe un grătar câte un peşte mare îşi află gloria întârziată. Mirosul nu mă atrage deloc, însă cei care se ocupă de toată treaba asta au un adevărat succes. Observ  că unii turişti nici nu aşteaptă să se îndepărteze după ce-şi primesc porţia, îşi satisfac pofta acolo, în picioare, cu mica tăviţă de carton în mână şi cu cealaltă gesticulând către companioni lucruri de neînţeles. Comercianţii fac cu schimbul, cei care sunt în pauză savurează la prova, întocmai cu aerul flămând din stradă,  propria captură.

Nu ştiu dacă am aflat târziu sau devreme paradisul. E o întrebare la care, poate, nici acum nu ştiu să răspund. Însă, oricum s-ar defini el, eu nu mi-l pot imagina în afara unei insule, a unui loc izolat în care timpul şi marea se destramă şi se clădesc deopotrivă.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.