Pasiunea din spatele gratiilor

Alexandru Hărănguș locuiește în Cluj-Napoca și are 58 de ani. Zece dintre aceștia și i-a petrecut, însă, între pereții cenușii ai penitenciarului din Gherla, pentru o greșeală pe care acum o regretă: furtul. Totuși, chiar dacă închisoarea l-a privat de libertate, i-a dăruit ceva poate la fel de important: pasiunea pentru pictură. Aceasta i-a adus premii la competiții internaționale, iar unul dintre tablourile sale, care îl înfățișează pe Papa de la Roma, a ajuns chiar în casa acestuia, la Vatican. Un om modest, un artist tăcut al cărui talent nu a putut fi încătușat și care a reușit să creeze mici licăriri de lumină chiar și în cel mai întunecat loc.

Pictorul

Care au fost cele mai mari greutăți pe care le-ați întâmpinat în penitenciar?
Cele mai mari au apărut chiar la început, în momentul în care am intrat acolo am văzut niște ziduri groase, înalte. M-am uitat, se vedea un petic de cer, am zis „Doamne, ăștia mă îngroapă aici”. Asta a fost cel mai greu, perioada de început, de acomodare. Sunt tot felul de oameni acolo, și mai buni și mai răi… dar mai ales mai răi.

Ați avut probleme cu deținuții?
Nu am avut probleme, de la bun început am stat în pătrățică mea. Fiecare are locul lui acolo, patul lui. În mod normal, dacă nu ai treabă cu nimeni, nu încerci să te dai mare, nu are nimeni treabă cu tine. Dar, totuși, la început, până să te convingi de lucrul ăsta, oarecum ți-e teamă. Te gândești la ce fel de oameni sunt aici. Chiar erau tot felul de oameni…

Când și cum v-ați descoperit pasiunea pentru pictură?
Tot acolo. Și cum… mă apucasem să desenez în alb-negru, la început, mai apoi cu creioane colorate. Era mai mult ca o evadare din mediul ăla. Eram concentrat asupra a ceea ce făceam acolo și parcă nici nu mai auzeam ce era în jurul meu. Bineînțeles, au văzut și colegii de acolo, au început chiar să mă roage să le fac câte o felicitare ca să trimită acasă de ziua mamei, a nevestei. Pe urmă am început să fac portrete și uite așa a mers vestea prin penitenciar cum că ar fi cineva care desenează; că nu puteam să spun că pictez pentru că până și portretele le făceam cu creioane.

Penitenciarul v-a pus la dispoziție toate materialele de care aveați nevoie?
Da. Au venit niște cadre și m-au întrebat dacă vreau să mă duc la clubul penitenciarului, unde aveau de toate și de ce aș avea nevoie, culori, pensule, una-alta. Așa am început. Era acolo un profesor de grafică din București care m-a inițiat și mi-a dat indicații în legătură cu arta. Pe urmă, fiind și o bibliotecă foarte vastă în incinta inchisorii, am avut ocazia să citesc orice găseam despre artă și uite așa am început să pictez, probabil din ce în ce mai bine.

Din ce vă luați inspirați pentru picturile dumneavoastră?
Din orice. Chiar și din interviul ăsta aș putea face un tablou. Orice mă impresionează pun pe pânză.

Care este povestea din spatele tabloului ajuns la Vatican?
Cu ocazia unei expoziții de la Viena, am participat și eu cu un tablou, nu aveam voie cu mai multe, probabil din cauza spațiului. Era condiționat de la bun început că nu se restituie tabloul. După o vreme, am aflat că mi-au trimis o scriosoare de mulțumire, atât pentru tabloul pe care l-am trimis pentru concurs, cât și pentru cel cu portretul papei, pe care l-am făcut după o fotografie de-a lui și l-am trimis drept cadou. Nu știu cum l-au luat, dacă s-a pus la vânzare sau dacă pur și simplu le-a plăcut și l-au făcut ei cadou Papei. E și unul din visele mele, să ajung într-o bună zi la Vatican și să văd și eu tabloul, unde l-au pus, prin ce colțisor.

Pictorul2

În afară de acest concurs de la Viena, la ce alte competiții ați mai participat?
Am mai participat în Germania, la Berlin, cu un tablou pentru care am luat premiu, cu toate că nici nu era gata. Nu am apucat să îl termin din cauză că am aflat de concursul respectiv cu doar 4 zile înainte și l-am făcut repede, nici măcar nu era uscat când l-am trimis.

În momentul în care ați fost eliberat, care a fost primul lucru pe care l-ați făcut? Cum vi s-a părut lumea după atâția ani?
Total diferită. În primul rând, am încercat să mă acomodez, mai ales cu banii, pentru că nu îi mai cunoșteam. Înainte erau alți bani. Poate eram considerat un ciudat și de către vânzătoare; când plăteam ceva luam banii și mă tot uitam să văd ce scrie pe ei. Îmi fixasem eu în cap că dacă mă întreabă cineva de ce mă tot uit așa la bani, să îi spun că am fost plecat undeva în străinătate și nu mai cunosc banii din România. Mi-a fost greu să mă acomodez și la ritmul vieții din afară, e mult mai alert acum. Și cu orașul… s-au schimbat multe.

Vă este mai greu să vă găsiți un loc de muncă din cauza faptului că aveți cazier? Credeți că sunteți privit cu alți ochi?
E aproape imposibil să îmi găsesc o slujbă cu carte de muncă. Sigur că, așa, oricine te primește să lucrezi 2-3 zile, o săptămână. Dar când vine vorba de un loc de muncă stabil, în momentul în care află că ai cazier… și poate că e de înțeles, pentru că au de unde alege. Și se gândesc oamenii, probabil: „Ce să mă complic cu ăsta? Cine știe pentru ce a ajuns în pușcărie și ce fel de om e?”. Chiar m-am întâlnit recent cu un fost coleg, un mecanic auto foarte bun, care a stat 8-9 ani închis și vroia să se angajeze la Kaufland ca manipulant. Nici măcar acolo nu l-au angajat.

Credeți că s-a schimbat ceva în ceea ce privește inspirația dumneavoastră din momentul în care ați ieșit din penitenciar? Sau felul în care transpuneti lumea pe pânză?
Lumea o văd tot așa, că sunt tot eu. Atâta doar că, pe lângă ideile pe care nu le-am pus pe pânză în penitenciar, acum mai am și altele, din ceea ce am văzut că e afară. Mult mai multe teme găsesc aici, în libertate, decât închis fiind. Acolo ai doar 4 pereți și nu prea sunt evenimente deosebite care să te frapeze, să te inspire.

Cam cât timp investiți într-un tablou?
Depinde și de tablou. Una e când pictez la comanda cuiva, un portret, un peisaj și alta e atunci când pictez eu, liber. Atunci mă pun în fața pânzei și dacă nu văd nimic, nu pictez nimic. Când e bine conturată ideea pe care o am în cap doar pun pe pânză culorile, formele. Totul e în funcție de inspirație și de starea de spirit.

Care pictură vă e cea mai dragă?
Cam toate. Le consider copiii mei și nu pot să spun că pe unul îl iubesc mai mult decât pe celălalt. De fiecare dată când pleacă un tablou ‒ cumpărat sau făcut cadou ‒ în sinea mea parcă îi urez să ajungă într-un loc cât mai bun, fără mult praf, cu o lumină prielnică și așa mai departe.

Tot în legătură cu tablourile dumneavoastră, diferă prețurile din țară față de cele din străinătate?

Diferă. În străinătate se plătesc mult mai bine. Spre exemplu, știu un pictor care, după ce s-a eliberat, a avut o expoziție în Elveția și a vândut tablouri la așa prețuri, încât un an de zile și-ar permite să nu mai picteze și să trăiască decent. Aici, nu prea. Cred că lipsește cultura asta, nu se prea pune preț pe artă.

Totuși, ce vă reține în țară, având în vedere că în străinătate ați fi mult mai bine plătit?
Cred că sunt încăpățânat. Sunt român. De ce să mă duc să-mi caut ‒ că să spun așa ‒ fericirea în altă parte? O caut aici, poate o găsesc… o găsesc. Că întotdeauna e o portiță ‒ uneori o găsești mai repede, alteori mai târziu ‒ prin care, dacă treci, ajungi acolo unde vrei. Și eu vreau să creez aici.

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2013/06/pasiunea-din-spatele-gratiilor/
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Website Protected by Spam Master