cfr

Foto: jurnalul.ro

România este ţara tuturor posibilităţilor. În România o să vezi cu siguranţă un student care urcă cu bicicleta într-un tren deja supraaglomerat indiferent la faptul că alţii se sufocă lângă el, grupuri de indivizi care ascultă manele pe holurile împânzite de oameni, răspândind note şi izuri dezgustătoare, sau ,,bieţi” oameni care după ce le dai un leu te înjură şi fug pe cele două picioare care înainte păreau a lipsi. O călătorie cu trenul în România e o aventură. Pe cine să dăm vina? Pe sistem că e vai de el, sau pe oameni că suntem vai de noi?

Păi, să o zicem pe aia dreaptă, vinovaţi suntem şi noi, şi ei. Ia să nu mai vândă tanti de la casă bilete după ce s-au ocupat toate locurile din tren, să vezi cum nu se mai ceartă nimeni pe tema ,,-E locul meu,am plătit bilet! –Da` şi eu am plătit şi sunt şi bătrână! “ . Sau să ne educăm copiii de la bun început, să-i învăţăm că hoţia, mita, nesimţirea, nu sunt specific româneşti, că nu trebuie să ni le însuşim. Merg deseori cu trenul, spre ghinionul meu. De cele mai multe ori stau pe hol şi încerc să evit contactele cu alţi pasageri. Am, astfel, ocazia să observ cum românii noştri, atât de uniţi în cărţile de istorie, se calcă în picioare la propriu, se înjosesc şi invocă boli inexistente în manualele de medicină pentru un loc pe un scaun. În astfel de cazuri, părerea mea e că nu e de vină sistemul, e de vină omul că nu e om, că n-are vestiţii şapte ani de acasă.

Pe de altă parte, am fost cu TGV-ul. Mi-a luat mai puţin de o oră şi jumătate să ajung din Perpignan (graniţa dintre Franţa şi Spania) în Barcelona (200 km). Dar nu timpul ar fi o problemă ‒ deşi în România parcurgi nişte amărâţi de 150 km în trei ore ‒, problema sunt condiţiile de călătorie. Una e să ai locul tău, să mergi liniştit că îţi găseşti bagajele unde le-ai lăsat şi alta e să stai lângă vreo uşă care nu se închide cum trebuie, cu bagajul cu haine în stânga, pachetul de la mama în dreapta şi, eventual, ceva plăsuţe de care trebuie să ai grijă ca de ochii din cap. E mare diferenţă între a călători cu o muzică ambientală care nu deranjează pe nimeni şi manele date la maxim sau lălăitul unui individ puţin ameţit din compartimentul alăturat. Dar, până la urmă, e vorba de educaţie, de sistem, de om, de mine şi de tine.

Am auzit voci contrariate la auzul  zvonului că vor veni chinezii să investestească în căile noastre ferate. ,,Da’ ce, dom’le? Noi nu suntem în stare?!” Nu, domnule, noi nu suntem în stare. Să vină chinezii, noi le dăm mâncare, ei ne fac trenuri moderne şi poate, cu puţin noroc, ne şi educă.

 

 

 

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.