În conferinta de la Cluj din această săptămână, intitulată „Drepturile omului”, se încerca trasarea limitelor până la care statul are dreptul să intre în viața oamenilor. Uneori, e nevoie să te lovească cineva cu o bâtă în cap și să îți spună „Fac asta pentru că e democrație, fac ce vreau” și, poate, doar în felul acesta te gândești pentru prima dată ce e democrația și ce e libertatea. Din fericire, nu a fost nevoie să încasez nicio lovitură, ci gândul a dat peste mine altfel: ascultând o discuție în bucătărie între tatăl meu și un vecin. Dacă era mai bine în comunism sau nu e o întrebare pe care multă lume și-o pune și mi se pare greșit că oamenii pot să spună că tinerii poartă pantaloni rupți pentru că li s-a urcat democrația la cap.
Există ceva ce numim „vremea lui Ceaușescu” și această alăturare de cuvinte capătă atât de multe sensuri în România! Ar trebui să însemne, așa cum am învățat la istorie, un regim totalitar, în care puterea era concentrată în mâinile unui singur dictator, unde exista un singur partid și unde erau îngrădite drepturile și libertățile cetățenești. Problema e că sunt mulți oameni pentru care Ceaușescu înseamnă loc de muncă stabil, agricultură activă și „cel care a scos țara din datorii”. Apoi, mai sunt și cei care au văzut, dincolo de asta, copilul din orfelinat trăind în condiții de nedescris, omul aparținând unei categorii religioase prigonit, cărțile arse… De cealată parte e democrația, care, într-adevăr, a adus cu sine libertatea, văzută, de asemenea, sub diverse forme, unele atât de greșite încât îți dau impresia că te uiți la o imagine întoarsă.
Pentru oamenii care gândesc sănătos trebuie să fie greu să trăiască în România. Mi-am dat seama că, odată cu democrația, s-a facut simțită o clasă de oameni cârcotași, cu un spirit generalizator ieșit din comun. Mai nou, orice blondă e proastă, orice jurnalist e mincinos și orice politician e hoț. Vorbele goale, false meditații profunde, par să fi ajuns lucruri general valabile. Peste noapte s-au născut oamenii de pe banca din fața blocului, de la coadă de la magazin, pensionarii nemulțumiți, toți specializați în politică, dezvoltând discuții arzătoare despre cum politicienii sunt singurii vinovați de tot răul din lume. Exagerare și generalizare, asta ar trebui să însemne dreptul la liberă exprimare? Sau doar mie mi se pare că șoseaua pe care rulăm are ca destinație finală negativismul?
E adevărat, sunt din generația ’94 și nu am trăit în vremea aspră. Asta nu înseamnă că nu pot să îmi imaginez cum ar fi viața fără Shakespeare, fără să știu ce e dincolo de graniță, fără Discovery, dar cu rafturile magazinelor goale. Și poate par doar povești vechi, de care ne-am saturat, dar privite de aproape sunt o adevărată tragedie. Fenomenul „comunism” încă persistă în România ca un iz neplăcut pe care nu îl poți scoate din piele. Și asta pentru că oamenilor le place să li se spună ce să facă. Să stai la palavre cu vecinii și să mergi din cauză în cauză până ajungi la concluzia că Băsescu e de vină că ți-a dat laptele în foc nu e soluția să schimbi ceva. Nu de mult se striga tare „Uniți salvăm…”, apoi s-a auzit doar un ecou, apoi o șoaptă sinistră și apoi tăcere. Ideea e că lumea nu se reconstruiește cu vorbe. Pot să spun de sute de ori că vreau ca peretele din fața mea să fie verde, dacă nu fac nimic va rămâne tot alb.
