Schmitt sentimental: Visătoarea din Ostende (Eric-Emmanuel Schmitt)

978-973-689-661-3Pe Schmitt mi l-am imaginat tot timpul ca pe un om inspirat. Ca pe omul care vede ceva pe stradă, merge acasă și scrie. Ca pe scriitorul care are puterea ca poveștilor captivante, uneori umoristice pe care le zugrăvește să le înrămeze mereu un gând bun, ceva care să îți mai bată câteodată la poarta amintirilor. Totuși, nu mi l-aș fi imaginat niciodată pe acest scriitor recompensat cu peste 20 de premii literare, ca fiind senzual, plin de adrenalină ca un roman polițist, alinător, surprinzător și nostalgic. Până când am citit Visătoarea din Ostende.

Curpinzând cinci povești, cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt a apărut în 2007, iar noi a trebuit să așteptăm până în 2013 pentru varianta în limba română, care a apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Lilianei Donose Samuelsson. Deși, inițial, Visătoarea din Ostende, Crima perfectă, Vindecarea, Lecturile proaste și Femeia cu buchetul de flori nu par să aibă nimic în comun, după parcurgerea poveștilor se poate observa că în fiecare accentul se pune pe puterea imaginației, pe efectul pe care aceasta îl are în viețile oamenilor.

Un oraș din Belgia, pe malul rece al Mării Nordului, o casă veche, unde un scriitor caută odihnă. În casă, o femeie bătrână, încă frumoasă, într-un scaun cu rotile: Emma Van A., cea care își va povesti viața. Autorul preferă să nu clarifice marele mister până la final și lasă suspansul să gâdile cititorul. Istorioara de debut a lui Schmitt are un puternic caracter ilustrativ ce pur și simplu transpune cititorul într-un alt spațiu. Același lucru se poate spune și despre a doua poveste, Crima perfectă, care, la fel, aproape te face să simți pietrișul de pe drum, aproape să auzi un corp căzând de pe o stâncă. Personajul acestei povești este total diferit de Emma, e o femeie care a ajuns atât de suspicioasă, încât ajunge să își ucidă soțul doar pentru a descoperi ce ascunde în beci. Este povestea care îl apropie pe scriitor cel mai mult de spațiul romanelor polițiste, dar și al celor psihologice. Vindecarea e, probabil, partea în care se regăsesc multe femei. În încercarea de a ajuta oamenii să se redescopere, Schmitt o prezintă pe Stéphanie, o asistentă care nu iese cu nimic în evidență prin fizicul ei și care, îngrijind un orb, își descoperă feminitatea și puterea de seducție. Pentru persoanele cu cel mai mic complex fizic, această poveste este doza de încredere în sine, felul în care Schmitt îi spune cititorului că e frumos.

Lecturile proaste e povestea cea mai seacă și care pare foarte previzibilă. Și este, până la un punct. Se urmărește felul în care un profesor care urăște literatura este captivat de un roman. De apreciat sunt monologurile amuzante ale profesorului, în timp ce desconsideră romanul respectiv. Deși povestea nu este strălucitoare în nici un fel, merită citită pentru final. Ceea ce se întâmplă la sfârșit e lucrul la  care cititorul s-ar aștepta cel mai puțin. Femeia cu buchetul de flori e chiar despre o femeie cu un buchet de flori. Întreaga poveste se țese frumos în jurul ei. Ea stă pe peron. Și așteaptă. Câțiva prieteni din tren își dau cu părerea despre persoana pe care femeia o așteaptă, exprimând de fapt, dorințele lor: ceea ce ar aștepta ei. Totuși, femeia stă acolo de 15 ani, cu un buchet de flori. Până într-o zi.

E frumos felul în care, în aproximativ 200 de pagini, se pot transmite cinci lecții de viață. Cel mai important lucru care mi-a fost descoperit e să îmi trăiesc viața visând, dar să nu uit să pun și o alarmă care să mă aducă, din când în când, la realitate. Și în felul în care am aflat asta nu puteam să aflu decât de la Schmitt sau Antoine de Saint-Exupéry. O carte fară o categorie socială ca public țintă tocmai pentru că pe Schmitt îl poți citi în multe feluri și redescoperi de fiecare dată.

 

 

 

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2014/03/schmitt-sentimental-visatoarea-din-ostende-eric-emmanuel-schmitt-2/
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *