godzilla-2014-review

Generația mea și poate o mică parte din cei născuți puţin după ’89 au prins fascinantul film cu același nume (din ’98) cu coloana sonoră de Puff Daddy. Dar înainte de a putea ridica în slăvi minunăția filmului produs în 2014, consider că ar trebui mai întâi abordat subiectul Godzilla. Şi asta pentru a înțelege de ce filmul produs în 2014 nu numai că se ridică la nivelul numelui pe care îl poartă, dar este și la standardele calitative ale Occidentului.

Să începem cu: „Ce este Godzilla?” din franciza originală. Este o creatura ale cărei origini sunt clar preistorice… detaliile, însă, se schimbă de la film la film.

Prima pelicula, cea din 1954, a dorit să personifice arma atomică, asta datorită evenimentele de la Hiroshima și Nagasaki, impregnate în memoria recentă a populaţiei. Godzilla este „Regele Monștrilor” din cauza radiațiilor nucleare cu care se hrănește. E capabil să se regenereze și poate crea un „suflu atomic” sau, mai simplu,„să scuipe foc”. Și este, în esență, o creatură indestructibilă și inteligentă.

godzilla

Și acum, dacă am trecut peste lecția de istorie și v-am și arătat cum se prezintă Godzilla în producția din 2014, putem trece la filmul propriu zis. Păstrând direcția producătorului original, Shogo Tomiyama, creatura din 2014 nu este o entitate malefică sau binevoitoare, ci un „zeu al distrugerii”. Parafrazându-l pe Ken Watanabe, care-l interpretează pe dr. Ishiro Serizawa, Godzilla este cel care readuce echilibrul în natura când apare o forță mult prea puternică.
Sper ca prin descrierea de mai sus să fie clar pentru cei care au văzut filmul din ’98, într-o oarecare măsură, unde s-a greșit. Iar pentru cei care nu au văzut primul film Hollywoodian: creatura nu scuipa foc, arăta mai mult a Velociraptor din Jurrasic Park, și a fost omorâtă cu 3-4 rachete. Jenant!

Iar pentru o perioadă mai lungă de timp, publicului i se creează ideea că omenirea ar fi acea forță care trebuie echilibrată. Însă, pe măsură ce firul narativ se dezvoltă, aflăm de existența altor antagoniști. Până să fie clară treaba, trăim cu impresia ca monstrul pe care trebuie să-l înfruntăm este cel de pe poster… Țeapă!

Construcția firului narativ este unul din punctele forte ale acestui film: faptul că publicul este informat cu lingurița, şi fiecare lingurița îl dă peste cap. Dar laudele care i se pot aduce scriptului se opresc aici.

Nu prea putem vorbi de o evoluție de amploare a personajelor. Filmul este despre monstru, nu despre cei care încearcă sa nu fie striviți, deși și aceștia joaca un rol important în bătălia finală. Godzilla face spectacolul. Personajul principal, Ford Brody, interpretat de Aaron Taylor-Johnson, putem spune că are două momente de tranziție. Primul vine sub forma unei revelații care-l face să se simtă ca ultimul om. Iar a doua este conștientizarea pericolului la adevărata sa amploare.

Un alt element care m-a marcat este iluzia care se creează referitoare la felul în care Godzilla a avut un impact asupra vieților oamenilor, pe parcursul timpului: tatăl lui Ishiro, care a murit la Hiroshima, bombă menită sa-l omoare pe monstru, Ishiro, care e fascinat de creatură, trei generații ale familiei expuse pericolului acesteicreaturi. Apare ca un ciclu, dar unde a eșuat o generație, cealaltă a triumfat.

Acum, trecând la partea tehnica, coloana sonoră a filmului este nemaipomenită. Nu într-atât de mult în ceea ce privește spectacolul melodic, ci felul în care muzica este folosit ca o unealta descriptivă, spre deosebire de majoritatea filmelor de acțiune, care doar pompează adrenalină. Muzica este adesea introdusă subtil și pare să fie una cu vântul sau cu exploziile. Iar efectele sonore sunt alternate cu momente de liniște absolută, să-ți ții respirația odată cu personajele, să trăiești dezorientarea şi frica lor.

Partea negativă, tot tehnică, este existența un element vizual. În majoritatea filmelor noi de acţiune, există un abuz de portocaliu și albastru. Tot ce ţine de protagonist e albastru, iar tot ce ţine de antagonist e portocaliu-roșu. Dincolo de această decizie cromatică, nu mă pot lega de altceva, tehnic.

Dar am comentarii pe plan narativ. Și, din păcate, din acest punct va trebui să pun un:

MAJOR SPOILER ALERT.

În primă fază, este modul idiot cu care tratează distrugerea provocată de creaturi. Protagonistul salvează un băiețel și un câine își rupe lesa ca să scape de tsunami-ul provocat de ieșirea lui Godzilla din apă, în circumstanțele în care se arată magnitudinea distrugerilor produse de M.U.T.O. Atât in Hawaii, cât și în Las Vegas, nu poți să zici că nu au murit copii și căței. Ni se prezintă copii fugind de apă, de distrugere, în timp ce adulții mor pe capete, deși înțeleg mecanismul din spatele aceste mișcări. Moartea e acolo, e ambalată frumos, fără sânge. Iar Godzilla este expus ca un salvator bine-intenționat, deși este specificat contrariul în mod repetat. Pe măsură ce firul narativ se întinde, Godzilla salvează involuntar un autobuz plin cu copii. Eroul iese din apă și, interceptează rachetele care zboară spre podul plin de civili. Și, în final, când se presupune că e mort, își revine, se ridică și… publicul prezent strigă triumfător! În faţa unui monstru de 100-150m, care suflă foc pe gură, se ridică în mijlocul orașului și se îndreaptă către ocean printre clădiri, una mai șubredă ca cealaltă, mulțimea strigă triumfator că salvatorul lor (chaotic neutral), va merge la plimbare prin centru și tot ce-i va sta în cale.

END OF SPOILERS

Dar, sărind peste interpretarea personală a sfârșitului filmului, producția este vrednică de titlu și merită văzută în toată splendoarea ei, 3D.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.