Copii fără jucării

Am ajuns la familia Virag, care locuiește în localitatea Lupșa, județul Alba. Este o zonă liniștită. O atracție pentru cei care vor să vină aici, să respire aer curat și să scape de aglomerația de la oraș. Chiar la poalele munților se află o casă mică. E casa familiei Virag. Nu ai spune că este o casă. Mai degrabă, pare un adăpost pentru animale. Casa nu are anexe. Vezi în jurul ei  doar câteva lemne aruncate și câteva lăzi goale. E un cadru trist, asemănător cu cel din povestea Hansel și Gretel, scrisă de frații Grimm. Diferența constă în faptul că acești oameni trăiesc o realitate și au trei copii, nu doi. Copiii se numesc Antonio, Luca și Andrei. Trei băieți cu chip de înger.

10850851_1571713193061219_768905466_n

Când am ajuns, cei mici m-au întâmpinat afară. Le-am adus niște mandarine și bomboane. La vederea acestora, în ochii lor se citea bucuria nemărginită. Era suficient să le privesc chipurile, ca să îmi dau seama că sufletele lor zâmbesc. Mă privesc atent, cu ochii mari, în semn de mulțumire. Cel mare îmi spune câteva cuvinte: „Ăsta nu vorbește.” Îndrepta capul spre fratele lui, care are doi ani. Urmează să le fac o poză.  Antonio îl strânge tare în brațe pe cel mic. Nu am fost nevoită  să-i surprind într-un anumit mod ca să transmită ceva fotografia. Antonio a făcut-o singur  prin gestul  lui de-al îmbrățișa pe Luca.

10846925_1571713326394539_887730731_n

Domnul Alexandru Virag, tatăl copiilor, îmi spune despre viața  pe care o duce el și familia sa. Ei trăiesc din ajutorul călugărilor de la mănăstire. Altfel, situația lor ar fi de neimaginat. La întrebarea cum o să se descurce de Crăciun, îmi răspunde:

„Eu am lucrat la mănăstire, până-n perioada de iarnă. Și la primăvară lucrez iară. Lucrez orice, orice. Orice îi de lucru, nu contează. Cu ajutorul lui Dumnezeu… cum om putea, ne-om descurca de Crăciun. Ca mine îs o grămadă, ho-ho-ho, care o duc mai rău.”

10859539_1571728576393014_1504191104_n

Îmi vorbește despre neputința de a face ceva pentru copiii lui:

„Perioada asta-i cea mai grea. Cea mai grea. Un loc de muncă mi-ar prinde bine, enorm, enorm! Copiii nu au niciun viitor, ce face tineretu’ în ziua de azi? Pleacă”. Privește în pământ.

 Înăuntru, spațiul este prea mic și am decis să rămânem afară, deși era foarte frig. Soția lui, Cristina, este plecată cu fiul cel mare, Andrei, la mănăstirea din sat. După un timp apare și dânsa. Este dornică să stea de vorbă. Este o femeie mult mai comunicativă decât soțul ei. Nu am fost nevoită s-o întreb prea multe. Supărarea și nedreptatea își spun cuvântul. De copiii ei vorbește cu atâta duioșie, de parcă în momentul în care vorbește despre ei, timpul se oprește, și uită de situația precară pe care o au.

10841126_1571713436394528_1295163642_n

„Copilului meu, Andrei, îi place mult matematica. Ne cântă toată ziua cântece de la Biserică. Pe cel  mijlociu l-am întrebat, pe Antonel, ce se face când crește mare. Zice: doctor de inimă. Ăstalalt, Luca, se apucă, adică îl întreb: Luca, tu ce te faci când crești? Zice: la-la-la. Am zis gata, muzicant vrea. Toată ziua cântă, Ia-Ia… Maria-Maria.  Chiar acum am venit de la rugăciune. Părinții de la mănăstire ne ajută foarte mult cu lapte pentru ăsta mic. Noi nu ne putem permite. Venitul nostru e alocația de stat a copiilor. Vă dați seama… că soțul meu nu muncește mereu. Mâncarea îi foarte scumpă. Banii ăștia îs fără valoare.”

10850743_1571713313061207_2071732357_n

Își dorește ca soțul ei să lucreze, pentru că ea zice că e muncitor si priceput.  Ea nu poate să lucreze, datorită bolii pe care o are. Nu poate să facă sub nicio formă efort.

„Toate fabricile care au fost, s-au închis. Unde să lucrezi? N-ai unde… Nu că nu m-aș duce să mătur, dar eu îs foarte bolnavă. Eu efort nu pot să fac. Știe și mănăstirea. Am vrut să mătur p-acolo. Da’ face părintele:  Cristina, eu nu apuc să dau telefon după salvare și tu ești căzută jos și mori. Problema-i că acum nu e de lucru. Alții au loc, pământ. Mai țin o oaie, o capră. Eu ce să fac? N-am nimic, nici grădină, nimic. Îs la zero. M-aș bucura enorm  pentru el să muncească”.

10863629_1571714676394404_854781454_n

Simt că degetele de la picioare îmi îngheață, însă continuu s-o ascult. Timpul trece și femeia nu obosește să-mi povestească. Ochii sunt țintiți asupra mea. Se citește în ei neliniștea și totodată bucuria că cineva îi ascultă problemele ce o apasă.

„Anu’ ăsta poate nu facem nici Crăciunu’, că nu avem de unde să plătim curentu’. Tot curentu’ îl plătim și de la becul de pe stâlpul de lângă casă. Că la noi e capăt de linie. Unde stăm noi e fostul canton, pe aicea trecea trenu’. Acum iară ne vine mult de plată. Eu de unde să plătesc? Așa, n-am de unde să le fac pom la copii. ”

În asemenea condiții trăiesc cinci oameni. Într-o cămăruță în care se află un pat, o masă și o sobă. Nu își doresc să trăiască pe picior mare și să își facă palate. Vor doar ca fiii lor să fie sănătoși și să aibă ce să le pună pe masă.

Moș Crăciun, anul acesta, se pare că nu le va vizita casa. Dacă pentru unii oameni e o bucurie că vine Crăciunul, pentru familia Virag este tocmai  invers. Sunt conștienți că fiii lor nu se vor bucura de un brad, de un cozonac proaspăt scos din cuptor și de niște luminițe viu colorate.

Până să ajungă să depășească aceste obstacole ale vieții, trei copii privesc  adânc în gol, pe fereastra mică a căsuței, și se gândesc cum ar arăta o viață mai bună.

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2014/12/copii-fara-jucarii/
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *