Ceea ce urmează nu este vreo poveste de cartier despre mafie și drame siropoase între fata bună și băiatul vagabond. Nu este nici vreun apel subtil la perioada ceaușistă, anii comuniști și drama cetățenilor „patrioți”. Este mai degrabă un apel la ceea ce este, de fapt „după blocurile gri” – la propriu și la figurat vorbind – ceea ce nu oricine poate și vrea să vadă sau să înțeleagă.

Am început să călătoresc tot mai mult cu trenul în ultimul timp, din varii motive, în special spre capitală: acel munte gri de clădiri și blocuri – cum l-ar vedea unii – sau, mai bine spus, acel loc pe care dacă știi cum să îl privești și înțelegi, te va duce dincolo de armura monocromă – cum îl văd eu și alții. De la o vârstă fragedă mi-am pus în cap că nu voi călca în jungla „capitalei” dintr-o oarecare frică și preconcepție impusă inconștient de ceea ce vedeam la TV sau auzeam la știri. Partea amuzantă e că ceva anume mă fascina și atrăgea la acest loc niciodată descoperit de către mine. Tot ce era dincolo de Munții Carpați din țară pentru mine era altă lume. Dintr-o oarecare întâmplare (sau „destin”, cum îmi mai place să îi spun) am ajuns să nu scap de ceea ce îmi era frică.

Și-am călcat în capitală. Tot mai des și tot mai des. Și, culmea… nu era deloc cum îmi imaginam de mică. Am știut încotro să îmi indrept privirea, iar Bucureștiul m-a cucerit din prima. Bine… vorba vine, din prima. Din a doua. Din prima era un grup de „dame de companie” la KFC-ul din Gara de Nord, noaptea târziu, când de abia ajunsesem și vroiam să mănânc ceva. Brusc, nu mi-a mai fost poftă de KFC-ul după care tânjisem tot drumul. Din a doua, are ceva aparte, la fel ca oricare alt oraș din această țară.

Mulți prieteni îmi zic că ei nu ar putea locui vreodată în București – blocuri gri, mafie, mitici, țigani etc; știți voi – stereotipuri și preconcepții de acest gen. Nu zic că nu e așa, dar mereu le zic același lucru: trebuie să știi care latură să o privești și în care să trăiești… și vei vedea ca nu e chiar așa rău.

Ce?! Și Clujul are latura lui mai puțin frumoasă, ca oricare alt oraș. Dar, fiind crescuți aici, știm de care parte să trăim. Sau, cel puțin, știm ce să alegem. Cetățuia, zidurile vechi, cafenelele ascunse în curțile caselor din centrul vechi, Piața Unirii, Bvd. Eroilor ș.a.m.d. Știm cea mai bună cafea din oras, cele mai bune locuri de mâncat și cele mai aparte locuri de ieșit seara cu cei apropiați.

E despre viziuni, dreptul și puterea de a alege ce e mai bun pentru noi, e vorba de obișnuință și redescoperire în același timp. „După blocurile gri” sunt oameni cu personalități unice, povești de viață ce merită ascultate și lecții de „supraviețuire” de care toți avem nevoie.

În București am descoperit un ritm de viață alert, fuga la metrou și printre străduțele centrului vechi, dar și minutele de liniște petrecute la un ceai sau o cafea într-un loc retras și rupt de jungla urbană. Unirii, Lipscani, nenumăratele parcuri, târguri, muzee și terase, scări pictate, clădiri ce te duc cu gândul la altă epocă, cafenele și restaurantele cu specific ce te teleporteză pe alte continente, un aer ce tinde spre Occident, metrourile, tramvaiele, lacurile. Trebuie să privim mereu partea plină a paharului, a provocărilor de zi cu zi și, mai întâi de toate, să ne trăim viața, nu doar să supraviețuim.

„După blocurile gri” e ceea ce alegem să vedem dincolo de armura monocromatică a oricărui oraș. E despre design, arhitectură, culori, stil de viață, textură, viziune și libertate. Curajul și puterea de a vedea dincolo de ceea ce mulți preferă să treacă cu vederea, indiferenți.

 

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.