Cristina Puşcaş: „Penitenciarul Oradea a fost un iad”

Ororile din perioada comunismului au ieşit la iveală odată cu dispariţia acestuia, însă unele nu au fost descoperite încă. Cristina Liana Puşcaş, doctor în istorie şi drept şi totodată jurnalistă la redacţia „Crişana” este autoarea unei cărţi care tratează cazul Penitenciarului din Oradea. Iadul roşu în oraşul de pe Criş. Penitenciarul Oradea (1945-1977) este titlul cărţii realizate cu scopul de a le aduce un omagiu la adresa deţinuţilor politici, de a prezenta fapte reale, nedezvăluite din istoria comunistă a închisorii orădene. 

coperta-nr.1

Aţi fost primul istoric care a avut acces la arhivele Penitenciarului Oradea.  Care au fost paşii prin care aţi reuşit să dobândiţi aceste informaţii?

A fost mai degrabă o chestiune de noroc şi o reală inconştienţă din partea mea. Eram înscrisă deja la doctorat, cu tema Penitenciarul Oradea în perioada comunistă, când, în octombrie 2010, la o lună după ce am fost admisă la Şcoala Doctorală, am făcut solicitarea la Bucureşti pentru a avea acces la aceste dosare. Norocul, conjunctura politică sau poate că cei care mi-au dat acordul nu au realizat pericolul cercetării. Toate la un loc au dus la obţinerea unei aprobări. După trei ani, în 2013, o solicitare similară mi-a fost respinsă. Vroiam ca, înainte de predarea tezei, să mai verific câteva informaţii, dar nu mi s-a mai permis accesul, motivându-se că documentele erau clasificate în baza unei hotărâri din 1972. Deşi acea lege era în vigoare şi în 2010, când mi s-a permis accesul. Atunci am realizat că o scăpare a funcţionarilor sau norocul a făcut să pot cerceta acest fond de documente.

De ce credeţi că nu s-au făcut cercetări în cazul Penitenciarului Oradea până în momentul de faţă?

Cred că cercetătorii români au demarat anchetele privind ororile comunismului cu cele mai cunoscute închisori: Sighet, Piteşti, Gherla etc. S-a început cu vârful piramidei atrocităţilor, apoi, epuizat acest eşantion, treptat, treptat, s-a ajuns şi mai jos. Oradea e puţin la periferia centrelor de cercetare în domeniul comunismului şi e greu să vii din Bucureşti să stai la Oradea un an să cercetezi. Eu, timp de un an, mergeam zilnic la Penitenciar.

Ce ar trebui să transmită cititorilor sintagma“Iadul roşu din titlul cărţii ?

Penitenciarul Oradea a fost un iad pentru deţinuţi. Este vorba de istoria însângerată, dar şi de pericolul comunist care e reprezentat prin această culoare roşie. E un joc de cuvinte, dar şi un crunt adevăr. 

Cum s-a născut cartea Iadul roşu în oraşul de pe Criş. Penitenciarul Oradea (1945-1977)?

E, de fapt, parte din teza de doctorat. Putea să rămână doar o simplă lucrare de doctorat, aşa cum alţi doctori fac. Dar cartea mea e un omagiu adus foştilor deţinuţi politici care au cunoscut Penitenciarul Oradea şi care sunt personajele principale ale cărţii mele. Am dorit să vadă înainte de a muri că cineva le-a apreciat suferinţa, să nu rămână cu sentimentul că s-au jertfit degeaba. În mod normal, unii aşteaptă ani să-şi publice teza. Eu după două luni de la susţinere mi-am depus proiectul pentru tipărire  la o fundaţie, pentru că mi-am dorit ca cei pe care i-am intervievat şi m-au ajutat să scriu cartea, prin mărturiile lor despre ororile de la Penitenciarul Oradea, să poată să citească cartea, să se regăsească în ea, să se bucure de ea.

Ce a însemnat Penitenciarul din Oradea pentru deţinuţi?

Un calvar greu de suportat. Un frig cumplit care îţi mânca din oase. Era o închisoare friguroasă, clădită în timpul Mariei Teresa, cu pereţi de peste un metru şi jumătate grosime, fără sobe, unde frigul era unul dintre cei mai mari duşmani. Foamea era o constantă a acestor zile de penitenţă: 250 de grame de pâine, un terci dimineaţa, o ciorbă de varză, morcovi şi cartofi stricaţi, alimente alterate. Fără WC în celule, fără posibilitatea de a te spăla cu lunile, fără a avea voie să ieşi măcar o dată să vezi lumina soarelui.

În urma cercetărilor dumneavoastră, aflăm că în Penitenciarul Oradea au fost încarcerate personalităţi sau apropiaţi ai acestora, printre care îi regăsim pe părintele Arsenie Boca, respectiv pe soţia politicianului Corneliu Coposu, Arlette Coposu. De ce au ajuns astfel de personalităţi în închisoare?

Arsenie Boca începea să devină un lider, iar regimul a început să-l considere periculos. Aşa că a făcut tot posibilul să-l scoată din rândul mulţimilor, să-l izoleze. Deşi arestat în repetate rânduri, el nu a fost condamnat pentru vreo vină. Asta nu înseamnă pentru un regim arbitrar că nu a putut fi privat de libertate. La fel şi Arlette Coposu. Vina: era soţia lui Corneliu Coposu.

Ce drepturi le-au fost încălcate celor închişi în Penitenciarul de la Oradea?        

Toate. Dreptul la condiţii decente de cazare (dormeau şi pe jos, pe beton, fără perne, fără pături, fără saltele sau, dacă existau, erau rupte, vechi, mizerabile). Nu li se permitea să iasă la plimbare. Nu aveau voie să corespondeze cu familiile. Nu-i puteau întâlni pe cei dragi. Nu aveau dreptul la pachet. Nu li se asigura igiena zilnică. Iar în ceea ce priveşte hrana, aceasta era sub limita calorică reglementată. Era o înfometare continuă.

În ce a constat tortura celor încarceraţi?

Era o cameră de pedeapsă, Negra. O încăpere de un metru-pătrat, fără pat, fără lumină. Mâncarea se servea aici, doar o dată la trei zile. Erau scoşi la duşuri, dezbrăcaţi şi alergaţi pe scări. Odată ajunşi în camera de baie, gardienii se jucau cu robinetele  şi, în timp ce deţinuţii făceau baie, porneau robinetele de apă fierbinte.

Majoritatea deţinuţilor politici au făcut parte din organizaţiile locale anticomuniste. Care au fost aşa zisele acuzaţii aduse la adresa acestora în momentul în care erau arestaţi de Securitate?

Vlad Ţepeş II, formată din foşti jandarmi, avea ca şi capăt de acuzare trecerea frauduloasă. Lotul de la Beiuş era privită ca organizaţie legionară. Toate erau pure invenţii.

Lucrarea dumneavostră se bazează pe arhivele Penitenciarului, dar şi pe mărturiile orale ale deţinuţilor care au supravieţuit. Care a fost reacţia acestora cu privire la scrierea unei cărţi  bazate pe trăirile lor, care avea să trateze evenimente nu tocmai plăcute, momente pe care mai degrabă nu şi le-ar reaminti?

Iniţial nu le-am spus că va ieşi o carte. La momentul documentării nu ştiam nici eu că o să ajung atât de departe. Când am început să-i intervievez, eram studentă la masterat şi îmi făceam lucarea de dizertaţie cu tema Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor şi membrii săi. Aşa am început să-i cunosc. Au fost foarte deschişi. Mai mult, mulţi nu au povestit deloc famililor calvarul prin care au trecut, însă mie da.

Care ar trebui să fie publicul ţintă al acestei cărţi?

Dacă cei mai în vârstă sunt deja pierduţi în ceea ce priveşte lecţia de libertate şi democraţie, cred că tinerii mai au o şansă. Tocmai de aceea mesajul către elevii şi studenţii cu care mă întâlnesc la prezentarea cărţii este să ia atitudine, să lupte pentru statul de drept, să reacţioneze când văd că guvernanţii iau măsuri abuzive, să iasă în stradă, să se implice şi să nu fie pasivi. Mereu le  reamintesc ce spune Tzvetan Todorov:  „La capătul drumului indiferenţei şi compromisului se află lagărele de concentrare.”

Ce a însemnat perioada comunistă pentru presa de atunci?

Tot ce e mai rău. Am urmărit, din primele momente ale instaurării noului regim de sorginte sovietică, cum presa, cea care informa populaţia, a trebuit aservită pentru a transmite doar informaţiile dorite. Cota de hârtie era limitată, ziarele partidelor istorice primeau tot mai puţină hârtie, apoi au fost închise, iar Partidul Comunist şi-a aservit câte un organ de presă. Nu exista nicio dezbatere, era doar linia oficială, era transmisă doar poziţia statului, nimic negativ nu răzbea dintre paginile oficiosului de partid.

Care e părerea jurnalistului Cristina Puşcaş despre tăcerea presei din anii 1945-1977?

Era greu să realizezi o opoziţie sau să scrii ce vrei. Exista la fiecare ziar un cenzor, nimic nu trecea de el. Redactorii şefi erau oamenii lor, reporterii erau instruiţi ca atare. Nu aveai cum să scoţi pe uşa tipografiei articole critice sau unele care să reflecte altceva decât linia oficială.

Ce aţi fi făcut în calitate de jurnalist, dacă aţi fi practicat în vremea comunismului?

Nu cred că aş fi putut să practic jurnalismul aşa cum îl practic azi. Nu cred că mi-ar fi plăcut, că nu puteam să transmit nimic. Mă gîndeam că aş fi putut să scriu despre lansările de carte, dar ce cărţi se tipăreau atunci? Sau despre  piesele de teatru, dar ce se putea juca atunci? Cu siguranţă au fost publicate şi în acea perioadă cărţi bune, dar prea puţine ca să satisfacă nevoia de a face jurnalism.

 

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2015/01/cristina-puscas-penitenciarul-oradea-a-fost-un-iad/
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *