Sorin s-a născut într-o familie normală. În ciuda acestui lucru, el este diferit de toți. S-ar fi bucurat să poată vedea persoanele dragi lui, dar singurele mijloace prin care a putut să le cunoască au fost sunetele şi atingerile.

sorin

S-a născut la 20 octombrie 1970, în Mociu. Deși este nevăzător, nu și-a plâns niciodată de milă. Treptat și cu multă muncă a reușit să studieze și să aibă o meserie. Nu a dorit să accepte niciun fel de ajutor din partea statului pentru deficiența sa, considerându-se un om normal, care a reușit să lucreze de mai bine de 25 de ani ca maseur la Spitalul Clinic de Recuperare din Cluj-Napoca.

Cum vă descrieți perioada studiilor?

Deși sunt nevăzător din naștere, niciodată nu m-am dat la o parte și am trecut peste orice obstacol cu brio. Studiile primare le-am făcut în Cluj la „Școala Specială de Nevăzători”. Liceul am fost nevoit să-l fac departe de familie și de casă, la „Liceul Sanitar nr. 1” din București. A fost singura mea opțiune pe vremea aceea. După 1989, când am terminat liceul, m-am întors pe malul Someșului, iar de atunci încerc să ajut oamenii cu abilitățile mele de maseur. Unica mea opţiune era să urmez un curs de maseur profesionist şi nu am ezitat. Nevăzătorii au un simţ tactil mult mai bine dezvoltat. Noi simţim mult mai bine toate fibrele, încheieturile. Este foarte frumos, sunt fericit cu ceea ce fac. 

Vă place baschetul. Cum reuşiţi să vă bucuraţi de acest sport?

În ciuda handicapului pe care îl am, am fost dintotdeauna un împătimit al sportului. Ascult mereu la radio și la televizor fiecare eveniment sportiv care mă interesează. Obişnuiam să nu lipsesc de la niciun meci al Universității Cluj. Îmi place baschetul, deși nu văd nimic din ce se întâmplă pe teren. Pur și simplu simt când intră mingea în coș, iar publicul, prin reacțiile lui, mă ajută să-mi dau seama ce se întâmplă pe teren. În 1998 am început să lucrez ca maseur pentru echipa de baschet masculin „U” Carbochim Cluj. Am fost alături de jucători în toate cantonamentele și deplasările pe care le făceau. La acest club mi-am întâlnit unul dintre cei mai buni prieteni, Dorin Pintea. Odată cu câștigarea medaliei de aur la finalul sezonului 2010-2011, am decis să mă retrag de la echipa de baschet, pentru a fi dedicat 100%  pacienților de la Spitalul de Recuperare. A fost o perioadă în care la spital se lucra și sâmbăta și nu mai puteam face față pe două fronturi. Am fost nevoit să renunț la echipă. După treisprezece ani petrecuți alături de „U”, am hotărât să mă axez doar pe bolnavii care vin la Recuperare. Dar cu toate acestea, încerc să nu lipsesc de la niciun meci de acasă al echipei.

Cum ați fost tratat în sălile din România?

Am câștigat respectul multor oameni din lumea acestui sport și nu numai, pentru că eram devotat clubului. Cu toatea astea, am avut parte și de răutăți. De exemplu, eram la Sibiu, în finala campionatului, iar unul dintre oficialii clubului m-a obligat să merg singur în tribună, pe motiv că nu aveam legitimație. Cea mai ostilă primire am avut-o la Ploiești. Am fost înjurat și scuipat cu semințe pe toată durata partidei.

Cum ați caracteriza munca pe care o faceți?

Munca pe care o fac mă face fericit. Asta a fost viaţa mea: masajul şi baschetul. Te acomodezi cu toate, te adaptezi la orice.

Vă împiedică acest handicap să vă simțiți împlinit?

Eu nu știu cum ar fi fost dacă eram sănătos. Nu am fost niciodată nemulțumit. M-am obișnuit de mic cu viața pe care o am şi nu e nevoie să fiu văzător pentru a face masaj. Pacientul îmi spune zona care-l doare și eu îl masez acolo. În douăzeci de ani am acumulat destulă experiență încât să nu întâmpin probleme, iar la sală nu e o problemă să ajung. Am mulți prieteni iubitori de baschet.

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2015/01/sorin-baraian-asta-a-fost-viata-mea-masajul-si-baschetul/
Twitter

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.