„De ce eu?” – un palaneț cu de toate

MG_5600-Small

De ce eu?, cel mai nou film a lui Tudor Giurgiu, este un thriller procedural (printre singurele filme de acest gen produse în România, alături de Polițist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu) care îl are în centrul acțiunii sale pe Cristian Panduru, un tânăr procuror prins în meandrele unui sistem judiciar care, hopa, se dovedește a nu fi deloc orb. Bazat pe cazul real al procurorului Cristian Panait, al cărui suicid misterios în anul 2002 încă mai continuă să fie discutat pe larg, filmul urmărește să răspundă tuturor speculațiilor emise în ultimii 13 ani într-o variantă ficționalizată.

Astfel, Panait devine Panduru (Emilian Oprea), un tânăr procuror aflat în plină ascensiune, până când preia cazul lui Bogdan Leca (Alin Florea), un coleg „din provincie” care este anchetat pentru fapte de corupție pe care le neagă vehement. După ce eșuează în a-l interoga și percheziționa conform procedurilor legale, Panduru evită să dispună începerea urmăririi penale a lui Leca, atrăgând asupra sa furia unui sistem juridic pe jumătate orwellian, pe jumătate kafkian – fapt care ajunge să îl coste mult.

De ce eu? este, cel puțin la nivel conceptual, un film extrem de ambițios, cu o puternică și evidentă  înărcătură politică – avem în film atât echivalentele ficționale ale unor politicieni reali și reproduceri fidele ale unor evenimente veritabile, cât și adevăratele spații în care își desfășoară activitatea magistratura, precum Sediul Procuraturii din București sau clădirea Parchetului Militar. Dialogul, deși adesea încărcat, respectă îndeaproape terminologia și frazarea tipică angajaților din sistemul juridic, reușind să devină convingător nu doar prin substanța sa, ci și prin interpretarea atentă și minuțioasă a actorilor principali.

În ciuda tututor ambițiilor ample care stau la baza sa, De ce eu? eșuează în ceea ce privește crearea unei atomosfere tangibile și unitarepe parcursul celor două ore ale sale. Deși este construit pe alternanța între secvențe derutante, foarte încărcate cu dialog și unele aproape minimale din punct de vedere al interacțiunii, niciuna dintre aceste două tipuri de scene nu dau impresia unui conflict real. Agresivitatea șefilor ierarhici ai lui Panduru este rareori de o duritate convingătoare, iar momentele de tăcere nu prea reușesc să neliniștească spectatorul, majoritatea dintre ele trecând mai degrabă neobservate.

de-ce-eu-384649l

În mod asemănător, multe fire narative (din cele ficționalizate, presupun) sunt explorate doar superficial, poate exclusiv prin prisma faptului că narativul pare a se strădui sa încludă în sine cât mai mult povești (a anchetei, a relațiilor personale ale lui Panduru, a prietenilor și superiorilor lui etc.), exact ca într-un palaneț cu de toate. Implicațiile morale ale adulterului comis cu studenta la Drept (Sore Mihalache) nu par să aibă un efect vizibil asupra lui Cristian decât în momentul în care devine evident că a picat într-o cursă întinsă de superiorii săi. Dincolo de atât, acest lucru nu pare să-i deranjeze sau influențeze în niciun fel relația cu Dora (Andreea Vasile), care se termină tragic doar ca efect-domino al colapsului carierei sale. Tot așa, momentul în care Panduru refuză să discute cu procurorul Leca în parcul Cișmigiu nu apare aici ca o acțiune a unui psihic agresat și destabilizat, ci mai degrabă ca o elipsă inexplicabilă a narațiunii.

Cele mai evidente (așadar, dureroase) sunt greșelile de producție. În unele scene apar obiecte care nu sunt conforme cu era în care se derulează acțiunea (credeați că o să scăpați neobservate, paharelor de la IKEA și Daciilor Logan?). Altele sunt montate greșit: în scena dialogului dintre Panduru și Vlad Popa (o variantă ficționalizată a tânărului Victor Ponta) reflexia din oglindă a celui de-al doilea procuror sare în cadru de trei ori. În final, decizia de a turna suicidul lui Panduru pe același balcon de la care a sărit Cristian cel real, subliniată cu obligatoriul text sobru, alb-pe-negru de final de film, nu inspiră neapărat ideea unui omagiu, ci mai degrabă cea a unei decizii deplasate și de prost-gust.

Nici la capitolul soundtrack treaba nu-i mult mai roză. Am prins ideea destul de bătrânicioasă de „hai să punem în film tinerele formații de rock alternativ, yeah, cool”, dar dacă este să urmăm acest fir de gândire, oare n-ar fi fost mai potrivite formații 2000-iste precum Omul cu Șobolani, Partizan sau chiar AB4 decât Grimus și Robin & the Backstabbers? (Apropos: scena omului spânzurat cu SPNZRTR pe fundal n-a dat impresia unui inside-joke făcut la un Grolsch în oraș, ci mai degrabă a trecut drept o înfloritură ieftină și inutilă).

Per total, ca să citez majoritatea cunoscuților care l-au văzut până acum: De ce eu? este „un film OK”. Nici rău, dar cu siguranță nici o capodoperă. Pur și simplu un film OK, lipsit de pretenții sau aspirații înalte, care nu are pretenția de a fi mai mult decât ceea ce este: o critică dură la adresa corupției endemice din România anilor 2000, o Românie încă schilodită după un deceniu de incertitudini, abuzuri și eșecuri.

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2015/03/de-ce-eu-un-palanet-cu-de-toate/
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *