Vlad Eftenie: ,,Orice loc trebuie să-ți devină inspirație. Altfel, ai putea deveni trist, iremediabil.”

De profesie este arhitect, ,,de pasiune” este fotograf. Vlad Eftenie, unul dintre cei mai urmăriți fotografi români, impune prin imagini care nu mai au nevoie de descriere. Cadrele sale vorbesc atât despre emoția prezentului, cât și despre cât este de important simțul de observație al unui fotograf.

De mai bine de zece ani faceți fotografie. Fâcând o retrospectivă, v-ați schimbat anumite viziuni în tot acest timp?

Nu, n-am schimbat niciodată nimic, ci am evoluat. Noi creștem, ne transformăm ca oameni, iar curiozitatea mea către lumea dimprejur a rămas în egală măsură relaționată cu curiozitatea de a mă descoperi pe mine însumi. Niciodată descoperirea de sine și, deopotrivă, descoperirea lumii, nu se termină. Ea se deschide din ce în ce mai mult, nu se închide pe măsură ce afli. E interesant că văd în fotografia mea din tot acest timp cine eram atunci. Întotdeauna fotografia devine un soi de amprentă-martor al tău. E interesant că tu, ca fotograf nu stai pe loc. Probabil, dacă ai sta pe loc, te-ai sufoca. Atunci, o fire care caută, care cercetează și care este curioasă, adusă fiind să facă fotografie, se regăsește pe sine în timp în ipostazele ei de transformare. Eu am transformări dorite, pe care mi le-am căutat. Acestea au venit și cu ajutorul fotografiei, dar și prin mine însumi. Fotografia m-a ajutat să călătoresc, să capăt capacități de care nu-mi imaginam că voi fi capabil: m-a scos dintr-o arie de timiditate, de închidere. M-a deschis către lume și, mai mult, m-a deschis către a povesti oamenilor lucruri chiar despre ei înșiși. Eu aflu lucruri despre lumea care ne înconjoară și le povestesc mai departe.

Știu că lucrați pe film. Ce diferență vedeți între cadrele pe film și cele digitale?

Mai întâi a fost digitalul pentru mine, apoi a apărut filmul și, mai nou, am revenit pe digital. La început, pe digital nu-mi puteam permite o tehnică anume. Aveam un mic compact. Cu un astfel de aparat nu poți să faci chiar tot ce îți propui tu să faci. De la digitalul care era limitat ca posibilități (zoom mic, imagine cum reușeai să faci), am descoperit în anii 2004-2005, când toată lumea își vindea aparatele pe film ca să își ia unele digitale, niște aparate extraordinare pe film cu ajutorul cărora m-am apropiat de momentul decisiv. Relația cu aparatul este extrem de importantă, dar, totuși, nu trebuie sa te bazezi pe el cu totul. E ca și cum ai spune ,,e suficient să am mașină”. Nu, nu e suficient, pentru că trebuie să o și conduci. Așadar, trebuie să înveți să „conduci” bine aparatul și atunci nu mai contează el, ci contezi tu. La început contează, pentru că el e mai bun decât tine, cu siguranță. Tu, însă, trebuie să-l depășesti, să devii mai bun.

Urmărindu-vă site-ul, am observat o secțiune de Urban stories. Acolo majoritatea fotografiilor sunt alb-negru. De ce alb-negru și nu color?

Am ales și alb-negru, și color. Sunt patru capitole, primele trei în alb-negru, iar ultimul cu cadre color, numit Color stories. Am observat, la un moment dat, că lucrez mai puțin color, preferând cealaltă variantă, probabil din motive etice. Simțeam să lucrez în alb-negru așa cum nu poți lucra decât pe film. Este un soi de gest pur fotografic. Color poți să lucrezi și digital, nuanțele primează acolo. Dar nu e cazul, deoarece tot pe film sunt lucrate și cele din al patrulea capitol. Situațiile prezentate de mine presupuneau o compoziție mai degrabă în zona de alb-negru pe linii, contraste, suprafețe și mai puțin pe zona de dominantă cromatică.

Exprimă mai multă emoție fotografia alb-negru?

Bună întrebare! Cred că privitorul se emoționează pe atât cât poate el, în orice situație de care se poate apropia și care îl inspiră. Din punctul meu de vedere, atât fotografia color, cât și cea alb-negru, conține egală materie emoționantă, dar depinde de privire. Depinde cum privitorul poate să comunice cu autorul prin imaginea creată. Nu există o regulă! Trebuie să ținem cont de modul în care se poate exprima mai bine subiectul și intenția autorului.

Care e cea mai mare calitate a unei fotografii și, deopotrivă, a unui fotograf de stradă?

O fotografie ar trebui să comunice ceva, să fie un „recipient” emoțional. O imagine care nu emoționează pe nimeni  nu are nimic de povestit. O fotografie este bună atunci când impresionează, când ne trezește întrebări. O fotografie nu e bună când e doar „frumoasă”, ci atunci când comunică și trezește reacții. Fotograful este bun în măsura în care, cu ingredientele de care dispune, prin intermediul utilizării instrumentului de care dispune, să creeze acel comprimat emoțional prin imagine. Fotograful trebuie să știe să reacționeze, să interpreteze, să comunice și, în ultimă instanță, să utilizeze aparatul.

Henri-Cartier Bresson spunea că în fotografia de stradă este foarte important să ne apropiem de subiect. Împărtășiți această opinie?
Nu. Eu cred că trebuie să faci poza, exact cum simți tu să faci poza. Părerea lui Bresson era legată de ce vedea el la acel moment. Sigur, mi-am confirmat în timp, experimentând. Cu cât ești mai aproape de subiect, cu atât emoția este mai vibrantă. Ești lângă om. Eu folosesc un obiectiv de 20 mm cu care mă apropii la mai puțin de un metru de subiect. Majoritatea fotografiilor făcute în modul wide sunt realizate așa. Cred că o fotografie nu trebuie criticată prin prisma distanței excesive sau prea mici, ci prin prisma ideii legate de modul în care aceasta te ajută să comunici ceva așa cum vrei. În orice caz, spațiul dintre tine și subiect nu este gol, ci încărcat cu emoția dintre voi. Depinde numai de tine, cum știi să vibrezi cu acesta.

Sunteți câștigător al competiției ,,Sony World Photography” la secțiunea ,,low light”. Fotografia câștigătoare a fost gândită, sau la rândul ei a fost realizată instantaneu?
Nu poți gândi pozele pentru un concurs cu rezultate complet neașteptate. Am realizat respectiva fotografie așa cum le fac și pe toate celelalte, în drumurile mele. Mai apoi, găsind diverse concursuri, mă înscriu la unele dintre temele propuse. Nu poți să îți asumi faptul că vei face o fotografie pentru un anumit concurs. Sigur că la un moment dat poți să ai o temă în minte, dar niciodată să plănuiești exact.

Cei care vă urmăresc cunosc Bucureștiul prin obiectivul dumneavoastră. Este acest oraș o sursă continuă de inspirație?

Orice loc trebuie să-ți devină inspirație. Altfel, ai putea deveni trist, iremediabil. Un oraș viu întotdeauna este o sursă de inspirație. Cred totuși că mai greu m-aș descurca în mediul german, unde peisajul este static. Acolo dintotdeauna e așa și așa va rămâne: curățenie, ordine, liniște. Bucureștiul este dinamic, viu, neașteptat, obositor, transformabil, mutabil. Sigur că am anumite clișee, urmărindu-mi locurile mele favorite, zone în care revin și revin mecanic. Asta nu înseamnă că nu-l las să mă surprindă întotdeauna prin ce poate să aducă nou.

Foartă multă lume deține astăzi un DSLR. Care este viziunea dumneavoastră privind această explozie a interesului pentru fotografie și a dorinței de a purta un aparat la gât?

Aici trebuie să citez clasicii: cu cât s-a mărit numărul de utilizatori de aparate foto, nu înseamnă că s-a mărit și numărul de poze bune. Media fotografiilor bune rămâne constantă. Oamenii cu dar către fotografie tot acei câțiva sunt. Pe de altă parte, e bine că s-a mărit numărul de fotografi, pentru că astfel putem descoperi talente noi dintr-o plajă mai mare. Cu cât mai mulți dintre noi arătăm lumea, cu atât mai bine ne putem apropia eficicient de aceasta. Dar cred că digitalul riscă să ne îndepărteze la un moment dat tocmai de acea esență pe care o căutăm. Trebuie folosit cu mare grijă.

Ce poate învăța un fotograf la un workshop semnat Vlad Eftenie?

De învățat nu va învăța nimic, pentru că nu învăț nimic pe nimeni. Asta am spus mereu. Eu cel mult pot inspira prin puterea exemplelor pe care le arăt, exemple extrase din activitatea mea, asumate, trăite, asimilate. Fotografiile mele m-au susținut în elaborarea teoriilor pe care le-am elaborat. Eu n-am citit niște cărți pe cae le citez simplu și nu exemplific cu fotografii ale altor fotografi părerea mea. Eu am trăit fotografia, o trăiesc în fiecare zi și din ce fac eu, atunci când simt că am ceva interesant de povestit și de extras de acolo, vin cu experiența personală în ideea că ne apropiem cumva de esența abordării fotografiei. Viziunea, însă, este unică și fiecare trebuie să învețe să facă singur fotografie, asa cum simte. Anumiți oameni au nevoie de un imbold, de o încurajare, au nevoie să vadă că se poate, așa cum și eu am văzut la un moment dat la rândul meu. Dacă există valoare, este bine ca oamenii să o vadă, să o conștientizeze și să o folosească în favoarea lor.

La un workshop susținut de dumneavoastră ați afirmat că nu ați avut un mentor, un model. Cum ați reacționa dacă un novice v-ar spune că sunteți mentorul său în domeniul fotografic?

Mi s-a spus lucrul acesta sau mi s-a cerut de câteva ori. Înainte de toate, eu știu că nu poți fi mentorul oricui. Un învățăcel nu-și alege el mentorul, ci poate mentorul își alege învățăcelul, sau eventual un proces cu două direcții. Am avut tot felul de propuneri haioase. Am spus că nu știu cum să fac asta, iar ei mi-au spus că mă învață în zece pași tot ce trebuie să fac pentru a le fi mentorul perfect. Pe de altă parte, am cunoscut oameni pe care i-am simțit că au capcitatea de a fi mai mult decât pot vedea ei, iar în aceste cazuri mă implic de la sine. Dacă vorbim de exemple, acestea sunt bune nu ca să ne raportăm la ele într-un fel fix, ci ca să știm ce să depășim. Așadar, eu nu-mi fac o grijă din ideea că cineva vrea să se lase inspirat de mine, pentru că, în esență, tema este cum să ajungă să fie el mai mult. Dacă inspir pe cineva înseamnă că mi-am îndeplinit un rol.

V-a ajutat meseria de arhitect în fotografie?

Eu spun că nu, dar lumea mă contrazice, în general. În ideea de a organiza, a vedea și a găsi armonia lucrurilor care sunt lângă noi, cred că studiul și practica arhitecturii te învață să citești, să observi relația dintre elementele spatiale. Dar atunci când pui partea emoțională în joc, ieși din cadrul clasic. Emoția nu poate fi prevăzută sau speculată rațional. Este un mix de date raționale, tehnice, dobândite prin exercițiu și prin învățare și de elemente care sunt deja acolo, care țin de însușiri native. Sunt curios, vreau să mă apropii de oameni, să cercetez. Totul se îmbină. Noi trebuie să descoperim ce lucruri există în noi și să le valorificăm împreună cu informația dobândită.

Se poate trăi din fotografie?

În principiu, depinde cât o practici și de ce. Anumiți fotografi n-au altă alternativă, drept pentru care sunt conduși de clienți. Dacă o faci ca hobby, așa cum o fac eu, ca să mă simt bine și ca să aflu din ea o plăcere a relaționării cu lumea, ieși din sfera ideii de câștig de bani. Acesta devine colateral, se întâmplă destul de rar sau devine chiar un caz fericit, caz în care faci cinste prietenilor. În România, neexistând cultura achizitționarii de fotografie, e nevoie de o educare aprofundată a publicului pentru ca fotografia să devină un mod de trai. Sigur, unii editează, alții fac fotografie de eveniment, dar atunci, cu siguranță, ești supus clientului. Oricine se supune cuiva, nu e liber, iar eu vreau să fiu liber în activitățile care-mi sunt cele mai plăcute.

*fotografiile din arhiva personală a lui Vlad Eftenie

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2015/05/vlad-eftenie-orice-loc-trebuie-sa-ti-devina-inspiratie-altfel-ai-putea-deveni-trist-iremediabil/
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *