hoca2

Am auzit de el când eram mică, din dorința mamei ca eu să învăț să cânt la vioară. Nu i-am cunoscut, însă, viața decât acum câteva zile. Am pășit spre poarta lui și l-am strigat, cum se face la noi, în Ocna Mureș: „Domnul Hoca, domnul Hoca”. Am încercat poarta și am văzut că un zăvor în partea de sus a ușii, pe dinăuntru, o ținea închisă. M-am ridicat pe vârfuri și am tras zăvorul, intrând în curte. Am continuat să strig și să bat la ușă. După câteva minute de perseverență, Eugen Hoca a răspuns. M-a salutat, m-a invitat înăuntru și de acolo au început poveștile lui.

Nu mai ține minte foarte clar când a avut prima întâlnire cu vioara, instrumentul lui preferat, pe care l-am găsit așezat pe pat, gata să-mi încânte urechea. „La 11-12 ani am început să cânt; am învățat prima dată de la un om care cântă la restaurant. Apoi, în 1939, am mers în armată, la Câmpeni, unde am stat 4 ani și alți 4 la București, la muzică militară. În 1947 am fost eliberat și am rămas la București, unde am făcut conservatorul particular, teorie și solfegii. În 1949 m-am întors la Ocna Mureș unde m-am angajat la Soda, în orchestră; în timp, am fost dirijor la Căminul cultural, ținând mereu spectacole de muzică populară. Am cântat cu soliști mari, ca Angela Moldoveanu, Maria Marcu și Cristoreanu. Cântam și la Restaurantul nr. 1, cum se numea atunci… când la acordeon, când la vioară.”

Nu s-a oprit doar la acordeon și vioară. A continuat să învețe să cânte și la alte instrumente. „Am cântat în fanfară, la trompetă. Începând din 1958, cântam vara în parc. Am cântat mulți ani.”

De predat a predat și în particular, dar nu doar pentru bani, ci mai mult de dragul de a da cuiva din această pasiune a lui. Lua 8 lei pe oră, dar dădea din puterile lui de om înaintat în vârstă mult mai mult.” Am predat la 15-20 de copii, copii de doctori, de profesori. Am predat și la copii vecinilor. Am predat și vioară, și acordeon.”

hoca1

„Nu pot să îmi amintesc motivul exact pentru care am început să studiez la vioară, dar cel mai probabil datorită circumstanței în care mama mea mi-a achiziționat o vioară și avea o dorință pentru mine de a cânta la acest instrument. Fiind vecină cu viitorul meu profesor, am stabilit termenii în care urma să colaborăm și am început de la vârsta de 15 ani, din clasa a noua. La acel moment nu știam micul progres pe care îl voi face în decursul următorilor 3 ani și viitorul imposibil de a-mi continua studiile în acest domeniu.”, mi-a spus Ioana Trif, una dintre persoanele căreia Eugen Hoca i-a predat.

S-a oprit din predat din probleme familiale: „M-am oprit când soția mea s-a îmbolnăvit și a trebuit să o îngrijesc.”

A continunat să povestească despre soția lui, cu lacrimi în ochi. „4 ani a stat în pat, a avut Parkinson. A murit anul trecut în vară, e un an și 2 luni de când a murit. Am încetat să predau atunci, avea nevoie de toată atenția mea. Ne-am căsătorit în 1948, am avut 65 de ani de căsnicie. Am iubit-o și am îngrijit-o cu drag. Am rămas cu fata. E la Deva, dar mă vizitează. Când era mică, a învățat să cânte, dar apoi a plecat la facultate și a întrerupt studiul viorii.”

La 91 de ani, viața unui bărbat cu brațe slabe și cu un trecut tumultuos nu este ușoară. „M-am pensionat în 1984. Foarte greu mă descurc. Eu am și diabet, asta e rău, stresul și singuratatea mă omoară. În oraș eu mă duceam pe bicicletă. Acum nu mă mai pot urca pentru că nu am stabilitate. Trebuie să iau taxiul de fiecare dată când am o factură de plătit. Eu fac mâncare, eu fac curățenie. Ce să și fac? Nu mă pot plânge de pensie, dar ce să faci cu ea când ești singur?”

Domnul Hoca e pesimist, dar poate și realist, pentru că tot mai puțini tineri pun accentul pe cunoașterea unui instrument și mai puțini reușesc să se performeze în asta, ca apoi să poată da mai departe. „Nu se mai câstigă din asta la noi în țară. Tot mai puțini părinți își dau copii la școli de muzica, din cauză că nu se câștigă. Totuși, eu cred că merită ca, pe lângă toate facultățiile pe care tinerii le fac, să știe să cânte la un instrument.”

„Este un tată minunat, a fost un soț deosebit și va fi întotdeauna un violonist priceput!”, a precizat un vecin de-al domnului Hoca.

Nu a regretat niciodată că a învățat să cânte și că și-a axat viața în  jurul viorii. „E cel mai greu și cel mai frumos instrument. Vioara e pretențioasă și cere mult studiu, dar merită să știi să cânți. Trebuie să ai un auz perfect.”

Chiar dacă nu mai își permite să predea din cauza problemelor de auz, domnul Hoca continuă să studieze des. „Studiez aproape în fiecare zi; iau metoda și studiez, dar nu mai am reflexul ăla.”

Ioana, una dintre elevele domnului Hoca, a mai afirmat că acesta a ajutat-o să reziste 3 ani, deoarece studia rar, uneori doar înainte de ora săptămânală. „Deși la 80 de ani, pe jumătate surd, foarte strict și riguros, m-a cucerit. Părinții îmi spuneau uneori că au impresia că merg să iau ore de vioară doar pentru a petrece timp cu profesorul și a-i asigura încă o sursă de venit. Deși bunicii mei trăiau, am început să mă apropii de dânsul și de soția lui. De sărbători le duceam prăjituri, la un Crăciun i-am dăruit un ceas și îi vizitam cu diferite ocazii. Am influențat încă niște colege să ia ore de la dânsul. Nu am mai cântat la vioara de atunci, dar o păstrez și, de multe ori, mă gândesc să reîncep. Privind în urmă, profesorul de vioară a reprezentat o constantă în anii adolescenței mele, un exemplu de consecvență, punctualitate și pasiune.”

La finalul întâlnirii l-am rugat să îmi cânte, iar el a făcut-o cu mare drag. „Astăzi am studiat deja, dar e o adevărată plăcere să mă asculte cineva când cânt. Acum cânt pentru mine, mai demult cântam pentru soție și pentru elevii cu care studiam. Acum cânt să-mi treacă timpul și să uit de singurătate.”

hoca3

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.