Interviu: Nicolae Sebeșan, artistul universal

„Să faci culorile să vorbească

cuvintele să cânte

și sunetele să aibă culori”

1390534_1404185316485307_222952610_n
Foto: arhiva personală

Asta este, în opinia lui Nicolae Sebeșan, chintesența artei. Campion național la înot, antrenor de gimnastică sportivă, cândva slugă și mai apoi ucenic, profesor de muzică de mai bine de 60 de ani (încă activ, la cei aproape 90 pe care îi are acum), solist, dirijor, pianist și chitarist amator, poet, pictor, prozator și umanist convins, Nicolae Sebeșan este artistul universal, cu adevărat îndrăgostit de tot ce e frumos, pur.

Reporter: Dintre toate domeniile în care activați, aveți unul preferat?

Nicolae Sebeșan: Preferată rămâne muzica, fară îndoială. Ea a fost izvorul tuturor celorlalte interese, prima și cea dominantă.

R: Chiar dacă muzica este preferata dumneavoastră, credeți că aceasta vă permite să vă exprimați gândurile cel mai concis, cel mai clar?

N.S.: Nu! Cel mai clar îmi exprim gândurile în scris. În proză și poezie. Iubesc poezia și abilitatea ei de-ați permite să-ți exprimi cele mai ascunse gânduri și sentimente în doar câteva rânduri, concis.

„Mulțumesc părinților pentru talentul muzical”

R: Cum v-ați descoperit toate aceste talente?

N.S.: Muzica a izvorât din mine pur și simplu, am avut o înclinație naturală pentru ea. Mama mea avea un simț muzical și o voce de excepție, tatăl meu a fost un muzician autodidact care a învățat singur notele, singur cum să cânte la armoniu, un dirijor de cor de mai bine de 40 de ani de zile, a fost un talent uluitor, scăpărător. Mulțumită lor, de la 4 ani am început să cânt.

Talentul pentru scris mi l-am descoperit în clasa a 5-a sau a 6-a, când domnul nostru învățător ne-a pus să scriem o compunere despre toamnă. Eu am scris exact cum vedeam anotimpul, pe vale, prin pădure, pe sărături și prin sat. Învățătorul meu a fost atât de plăcut surprins, încât a trimis compunerea unei reviste, Graiul Copiilor, dar deja începuse războiul și compunerea nu a fost publicată. Totuși, a fost o compunere bună și-mi pare rău că n-am păstrat-o. De atunci am tot încercat să-mi fac cuvintele să cânte, în puținele 1600 de poezii pe care le-am scris, în povești și nuvele.

„Lupt împotriva uitării”

R: Eu unul am descoperit că, în general, scriitorii se împart în două categorii: cei care scriu pentru ei însăși și cei care scriu pentru oameni. În care dintre aceste categorii credeți că vă încadrați?

N.S.: Am mai scris și pentru mine, dar asta este 10-15%, iar restul scriu pentru oameni. Eu mă lupt împotriva uitării. Și muzica tot pentru oameni o scriu. În primul rând pentru copii. Iubesc profesia de dascăl și iubesc copiii. Sunt bolnav după catalog și catedră. Asta-i o boală cronică, pe care doar pământul o va putea vindeca.

R: Amintind scrisul, următoarea mea întrebare este legată de cartea dumneavoastră, Vremuri Apuse, o autobiografie a dumneavoastră. Dintre toate acele experințe și lecții de viață, care v-a marcat cel mai puternic?

N.S.: Sunt multe, dar prima care-mi sare-n minte, acum cu tragedia din Colectiv, s-a întâmplat când aveam 19 ani. Eram muncitor într-un atelier și lucram cu zeci de kilograme de benzină. Eram tot îmbibat, salopeta, mâinile, tot. Lucram la recondiționarea unui motor, șeful meu și-a aprins o țigară, a aruncat chibritul pe jos și tot atelierul a izbucnit în flăcări, dar nu a explodat, din fericire. Eu, de  asemenea, am luat foc, ardeam ca o torță. Am ieșit afară în curte și – ca norocul – au venit doi băieți de la atelierul vecin și-au reușit să mă stingă. Urechile erau arse, ochii lipiți, sprâncene nu mai aveam. În asemenea momente nu mai poți gândi rațional. Oribilă experiență.

R: Cum ați amintit protestele survenite în urma tragediei din Colectiv, credeți că acest gen de proteste au puterea să schimbe ceva în țară?

N.S.: Nu, nu… A fost emoțională, a fost grandioasă recția de la scânteia din Colectiv, dar încă suntem prea afectați de boala care a fost regimul comunist ca să ne putem schimba drastic ca țară și societate.

R: Reîntorcându-mă la carte, dumneavoastră nu v-ați ascuns niciodată dragostea pentru satul natal, pentru Beliu. Chiar  credeți că Beliu este un plai atât de mirific sau este doar nostalgia copilăriei?

N.S.: Da, da. Chiar cred că plaiurile Beliului sunt atât de frumoase. Bine, eu acum vorbesc de Beliul copilăriei mele, când pădurea avea mai mult de 10 copaci, când pe Mideș încă mai curgea apă, nu gunoaie și borhot de la pălincărie, când râul avea un așa debit, încât în unele locuri putea să se scalde întreg satul.

R: Nu mai locuiți în Beliu de ceva timp, acum Brașovul vă este reședință. Dacă v-ați putea întoarce înapoi în timp, ați alege tot Brașovul sau alt oraș mare?

N.S.: Nu. La Brașov am avut posibilitatea să-mi dezvolt toate aceste valențe, printre care muzica a fost prioritară. Aici am dealurile, am munții, am posibilitatea de-a schia. Daca m-aș întoarece înapoi în timp, cum ai spus, tot la Brașov aș sta.

„Când lucrez cu copiii, e permanent primăvară”

R: Dumneavoastră sunteți profesor de mai bine de 60 de ani în acest oraș. Ce v-a făcut să descoperiți această dragoste pentru educație și copii?

N.S.: Nu știu… Nu știu de unde a venit sămânța, dar știu că a rodit și că e încă vie. N-aș da postul de dascăl pentru nimic în lume, deoarece când lucrez cu copiii, e permanent primăvară pentru mine.

1471143_1409938472576658_2130158926_n

R: Fiind dascăl de atâția ani, ați avut șansa de-a educa multe generații de copii și tineri. Ce părere aveți despre acestă generație și interesul lor pentru artă în general?

N.S.: Cred că nici înainte de-a ajunge învățământul obligatoriu n-a fost un nivel de incultură mai mare ca acuma. Fiind dascăl pensionar, merg acolo unde primesc ore, iar la o clasă, când am intrat și-am vrut să-i învăț Marșul Moților, jumătate dintre ei au făcut ochii mari și m-au întrebat „Marșul Morților?”. Ei nici măcar nu știau cine-s moții. Din ‘89, când a început să se facă o facultate în fiecare cătun al țării, iar calitatea profesorilor a scăzut drastic, tot într-un încet declin am fost. Repetiția este mama învățării, iar ăștia care vin acum cu metodele lor super savante, dau rezultate egale cu aproape 0. Trist…

R: Ați ilustrat o imagine destul de urâtă a prezentului și poate și a viitorului. Credeți că o să se schimbe ceva în viitor sau o să continuăm în acest declin?

N.S.: Vina este, întâi de toate, a părinților, apoi a profesorilor și cea mai mare este a Ministerului Învățământului. Ei au luat metode de-a gata de la străini și le-au implemetat aici. Nu sunt de acord cu zicala grecilor „Bătaia-i ruptă din rai”, dar o anumită severitate și seriozitate când vine vorba de educație și relația dascăl-elev este necesară. Profesoare bătute, profesori jigniți, copii care vin să-ți ceară foc pentru țigară. Cum am ajuns de la Spiru Haret, unicul ministru de geniu din învățământul românesc, la asta? Când o să se schimbe legile astea tâmpite și o să fie dați afară tâlhari ăștia de miniștri și înlocuiți cu oameni capabili, atunci o să avem un viitor strălucit. Până atunci, tot un declin o să fie.

„Am ridicat doar mușuroaie. Nu dealuri, nu munți.”

R: Trecând la un subiect mai plăcut, haideți să vorbim din nou despre interesele dumneavoastră artistice. Ce proiecte aveți plănuite în viitorul apropiat?

N.S.: Am 18 cărți tipărite pâna acum și lucrez acum la alte 9, dintre care 4-5, mai vechi, sunt gata de tipărire, dar banii sunt problema… Costă mult. Dar le voi tipări. La sponsori nu o să mă mai duc, deoarece mă simt ca un cerșetor, ca un milog și eu nu sunt cerșetor. Sunt foarte pasionat de grafic, de pictură, n-am mai pus mâna pe acuarelă de luni de zile, chiar dacă am sute de lucrări. Nu știu ce s-a întămplat… Nu mai am combustibil. Acum m-am cantonat doar pe muzică și poezie/proză.

1003564_1409937892576716_1081559598_n

R: Muzică, proză, poezie, pictură; v-ați dedicat energia și creativitatea tuturor acestor domenii. Credeți că ați fi putut ajunge pe cele mai înalte culmi, dacă v-ați fi axat doar pe un singur domeniu, cum ar fi muzica? Vă pare rău că n-ați făcut-o?

N.S.:  Mi-au mai spus mulți asta și poate au dreptate. Aș fi putut ajunge pe cele mai înalte culmi, dacă mă concentram doar pe o singură disciplină? Poate… Ocupându-mă de atâta poezie, proză, pictură, dirijat, compoziție etc., am reușit să ridic niște mușuroaie. Latinii aveau o vorbă „Nu multe, ci mult” și, ei bine, eu nu am ascultat vorba și-am ridicat doar mușuroaie. Nu sunt dealuri, nu sunt munți. Chiar dacă am niște lucrări foarte bune, n-am nimic care să se ridice la nivelul baladei lui Ciprian Porumbescu sau mai știu eu ce. Dar nu mi-a părut niciodată rău. Mulțumită intereselor mele vaste, am trăit o viață extrem de bogată-n experiențe și sentimente. N-aș schimba-o pe nimic în lume. Sunt mulțumit de felul în care mi-am trăit-o.

„N-am obosit”

R: Încă scrieți, compuneți poezii, sunteți dascăl, dirijor, compozitor și extrem de activ atât fizic, cât și-n mediul online. Toate acestea la vârsta respectabilă de 84 de ani. De unde găsiți timpul și energie necesară? Ne împărtășiți și nouă secretul dumneavoastră?

N.S.: Eu, în realitate, nu am 84 de ani, în realitate, eu am 168 de ani. Bine, poate mai puțin, că n-am urmat programul ăsta când eram copil. După ce-am ajuns profesor, de obicei mă trezesc dimineața – eu sunt născut dimineața, la orele 10 – și după ce-mi fac treburile, neapărat, dorm 1-2 ore. Eu într-o zi am 2 zile. Adică, după amiază, când m-am trezit, sunt proaspăt și gata de alte activități. Secretul vitalității mele… Ei bine, nu știu exact care-i. Există oameni în vârstă și există oameni bătrâni. Eu sunt un om în vârstă, atât. Am avut tot timpul și am o așa dragoste de viață, că n-am cum să stau toată ziua-n pat și să aștept chemarea pământului. Curiozitatea, iarăși, curiozitatea nu m-a părăsit. Am rămas la fel de curios ca și când eram un mic copil. N-am obosit. Un mare învățat a spus odată că „omul îmbătrânește atunci când încetează să se mai mire” și eu n-am făcut asta niciodată.

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2016/02/interviu-nicolae-sebesan-artistul-universal/
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *