Am fost cu Work & Travel și m-am pierdut în New York

Experiența mea americană a fost un amestec de situații disperate, multă muncă și oameni minunați.

Sunt în buricul New York-ului și mă uit la lumea care se îmbulzește pe trecerea de pietoni din Manhattan. Mașinile adunate bară la bară huruie fără oprire. Mă întorc spre polițistă și încerc să-i caut privirea ascunsă sub chipiu.

– Can you help me, please? I have this address and I need to buy a bus ticket for Cape Charles, Virginia.

– Get out of here!

*

Înainte să ajung în New York, eram în Cluj și mă gândeam ce o să fac în vacanța de vară. Una dintre variante era să stau acasă, în Botoșani. Ce se aude în celelalte județe despre Botoșani, nu știu, dar pe timp de vară e destul de inert. Noroc cu studenții care mai vin acasă.

fotografia 1

Într-o seară de toamnă, stăteam în bucătărie cu fosta mea colegă de apartament. „Nu pot să cred că pleacă fără mine!”. Îmi povestea de planurile ei de a pleca în SUA împreună cu iubitul ei, cu programul Work & Travel. Se gândea ce să le spună părinților pentru a primi un răspuns pozitiv, în timp ce eu mă gândeam la oportunitățile programului. Ne-am sunat părinții și așa am început să ne facem planuri pentru cea mai tare experiență. Ea cu iubitul ei, iar eu singură.

M-am înscris în acest program prin agenția American Experience. În România, este cunoscută ca fiind una dintre cele mai bune agenții de schimb cultural și educațional. Am ales să lucrez ca housekeeper la un hotel din Cape Charles.

Singura experiență pe care o aveam în domeniul hotelier data din perioada liceului. Am terminat un liceu cu profil tehnologic, care mi-a oferit oportunitatea să fac practică în hoteluri, restaurante, cofetării și agenții de turism.

Nu era zi în care să nu mă gândesc la mult așteptata plecare în America. Le spuneam tuturor cât de nerăbdătoare eram. Ai mei deja îmi pregătise bagajul de plecare cu două luni înainte. Câteodată, totuși, au avut mici ezitări. Mama nu prea voia să mai plec. Era foarte speriată să nu pățesc ceva, dar tata era cel care îi mai închidea gura câteodată, cu „Lasă fata să plece!”

My Journey to a fresh new WORLD is about to begin.

La patru zile după ce am luat viza (din a doua încercare, deoarece am picat primul interviu), am plecat de acasă pentru un nou început sau, mai bine zis, pentru o vară plină de peripeții. Mă aflam în Aeroportul Otopeni din București, așteptând să se facă ora 08:00, ca să mă pregătesc de check-in.

Stăteam cu telefonul în mână și îmi verificam e-mail-ul din cinci în cinci minute. Trebuia să primesc un mesaj de confirmare a pick-up-ului din New-York. Mă uitam stânga-dreapta să văd dacă știam pe cineva, cu gândul că poate avea aceeași destinație. Apoi mă uitam iar în telefon să-mi verific e-mail-ul. Nimic. De acum, fie ce-o fi!

*

După douăsprezece ore petrecute în avion și terorizată de turbulențele din timpul zborului, am ajuns, în sfârșit, în orașul în care visele devin realitate, destinele se împlinesc și oamenii se pierd căutând drumul spre un nou început.

Mă îndreptam spre ieșirea din aeroport. Vedeam oameni care se îmbulzeau, strigau, care țineau pancarte cu nume și mă uitam, dacă nu cumva, scria pe una dintre ele „Work & Travel”.

– Do you need help?

– Yes, please. I need to arrive in Cape Charles, Virginia.

– Oh, okay, okay! Come on, my lady!

Bărbatul de la securitate, îmbrăcat într-un costum albastru, mi-a dat un ticket galben, pe care scria informațiile referitoare la firma de transport și numărul comenzii.

Mă aflam în parcarea aeroportului și așteptam mașina solicitată. După câteva minute în care am stat acolo, neștiind dacă să plec sau să rămân, în fața mea a parcat un jeep negru, care îți dădea impresia că este scos din filmele de acțiune. Șoferul, un bărbat în vârstă, m-a ajutat cu bagajul și m-a invitat în mașină.

Mă aflam în jeep-ul negru care se îndepărta de aeroport. Mă uitam chiorâș la șoferul mașinii, care era concentrat la drumul spre oraș. Culoarea neagră a pielii îi era evidențiată de cămașa albă, iar ochelarii negri îi ascundeau privirea. Îmi oferise o sticlă cu apă, ca să mă hidratez și să las grijile de-o parte, în timp ce-mi prezenta orașul și clădirile în care s-au filmat cele mai cunoscute filme. „Look! Can you see that building? Spiderman was filmed there.

Conversația și sentimentul că voi ajunge cu bine la destinație s-au încheiat brusc, când șoferul a oprit mașina și mi-a spus că nu poate să mă ducă până la gară din cauza traficului. „I’m so sorry for that!” Mi-a dat o adresă vagă scrisă pe o foaie și câteva indicații aruncate în aer. Și așa a început experiența mea în America. Urma să mă pierd pe străzile mari ale New-York-ului.

*

Cu o față debusolată, mă uitam la adresa pe care am primit-o, după care am pornit la drum. Căram cu mine un geamantan de 25 de kilograme, care între timp se și stricase. S-a rupt suportul care-l susținea, iar uneori, mai cădeam și eu cu el.

fotografia 2

Eram pierdută în Times Square. Stăteam lângă o trecere de pietoni și mă uitam la reclamele de pe ecranele publicitare.

Știam New-York-ul doar din fotografii sau filme. În ciuda aspectului haotic, viața de aici este mult mai interesantă decât cea a Bucureștiului. Diversitatea culturală îți poate confirma asta.

Între timp, am ajuns la Port Authority Bus Terminal. Am coborât la demisol să-mi cumpăr un bilet de autocar, cum am fost sfătuită de bărbatul care lucra la ghișeul de informații. Am mers din agenție în agenție, dar totul în zadar. Între timp, mi se stricaseră și roțile geamantanului. Ce putea să fie mai rău de atât?

După o oră în căutarea biletului salvator, am ieșit din ultima agenție de bilete ca un luptător K1 învins pe ringul de luptă. Mi-am rezemat geamantanul de perete și m-am izbit cu fundul pe el..

Câteva minute mai târziu, lângă mine s-a așezat un bărbat tânăr, îmbrăcat într-un tricou polo, care și-a scos din buzunarul de la pantaloni un încărcător de telefon. Nu m-am gândit nicio clipă că voi primi ajutor din partea lui. Kanye, persoana care a stat cu mine 3 ore și m-a ajutat, îmi zâmbea tot timpul și îmi dădea siguranța că totul va fi bine. Mă întreba cum am ajuns în America, ce voi face, iar eu îi povesteam planurile mele, în timp ce căuta informații ca să ajung în Cape Charles.

Cu o șapcă ce avea cozorocul întors la spate, haine largi de rapper și cu o pereche de teniși deteriorați, un tip care semăna cu actorul ăla, Guy Pearce, se uita insistent la noi, aruncându-i priviri suspecte lui Kanye.

– Oh… What do you want to do with her? She seems sad. What do you want from her?

– I just want to help her.

– You’re lying. You want to make her a prostitute.

– That’s not true! He just wants to help me!

– If you really need help, then go to the police! Don’t ask strangers for it.

Împreună cu Kanye, mă îndreptam spre sediul poliției din clădire ca să cer ajutor. În fața sediului, au venit doi polițiști încrezuți, cu un aer de stăpâni ai locului. Le-am povestit ce s-a întâmplat și m-au sfătuit să-mi cumpăr un bilet pentru a doua zi dimineață, după care să revin la secție pentru a sta în siguranță peste noapte. Mi-am luat la revedere de la Kanye și i-am mulțumit pentru tot ajutorul acordat, după care am plecat să-mi cumpăr biletul. Toate agențiile erau deja închise, așa că, am revenit la secție.

– All agencies are closed. Can I sleep here tonight?

– Get out of here!

Eram fericită că am primit ajutor din partea poliției, organul dreptății, care îți sare în ajutor când ești la ananghie. Cu coada între picioare și târând cu mine geamantanul, îmi căutam un loc unde să adorm. M-am așezat lângă un perete de la metrou, uitându-mă în jur la oamenii care așteptau să plece.

Dintr-o dată, am simțit geamantanul cum se zgâlțâie. „Can I put my head on your bag?” Un bărbat de culoare, cu pungi sub ochii mari și dreaduri lungi până la genunchi, se uita spre mine. După un „Yes.” al meu abia ieșit printre dinți și cu un dat din cap mecanic, tipul și-a pus capul pe geamantan și a adormit. Părea a fi un homeless. Uitându-mă la mine și la modul în care arătam, nici eu nu eram mai presus.

*

În dimineața următoare, m-am dus la prima agenție și mi-am cumpărat un bilet spre Cape Charles. Mi-am cumpărat ceva de mâncare și m-am îndreptat spre autocar.

fotografia 3

După 6 ore, am ajuns în Cape Charles sau, mai bine zis, la Sunset Beach Resort, un hotel de 3 stele. Rob, unul dintre managerii hotelului care m-a luat în primire, este chel și puțin grăsuț. Când i-am povestit cele întâmplate, nu părea a fi afectat. În schimb, mi-a reamintit că hotelul este în renovare și că se va deschide pe 1 iulie.

Singurul dezavantaj a fost că hotelul era amplasat la autostradă și nu aveam posibilitatea să am un second job sau să vizitez ce era în apropiere.

Cât timp am stat acolo, am fost de 2 sau 3 ori în Virginia. O dată am fost la un meci de baseball și mă simțeam ca la un meci de fotbal din România. Mă bucur că în timpul meciului nu am primit coji de semințe în ceafă și, câteodată, mă feream să nu primesc câte o minge de baseball în cap.

fotografia 5

Când nu mai aveam ce să fac, mai stăteam cu băieții din România și din Turcia.

Filip și David, doi români veniți din Oradea, lucrau pe partea de maintenance. Amândoi erau foarte entuziasmați de acest program, mai ales David, care voia cu nerăbdare să ajungă în America. După primele zile de muncă, nu știau cum să plece mai repede acasă.

fotografia 6

Turcii, Șahin și Mirsad lucrau la bucătăria restaurantului. Chiar dacă le era greu, mereu vedeau jumătatea plină a paharului. În fiecare marți, pentru că atunci era ziua lor liberă, ne adunam cu toții, în timp ce ei cântau la chitară. Cu unul dintre turci am avut o relație mai specială, mai mult decât o simplă prietenie.

Schimbam lenjeria, ștergeam praful, curățam băile, aspiram mochetele, strângeam chiștoacele de țigară de pe peluză. Cel mai mult îmi plăcea când găseam băutură și mâncare în cameră. Când e gratis, cum să nu-ți placă?

Lucram cinci zile pe săptămână, de la 8 dimineața până la 4 după-amiaza. Două zile îmi erau libere, dar le lucram și pe alea ca să-mi fac bani. Câteodată mai stăteam peste program, mai ales duminica, când aveam vreo 30 de camere de curățat.

În timpul programului de muncă, nu-mi luam pauză de masă, că se taxa la salariu. Preferam să mănânc niște biscuiți în timp ce lucram. Pe săptămână făceam aproape 600 de dolari, fără bacșiș. Chiar dacă era singurul meu job, mă descurcam. Faptul că nu plăteam chiria a fost un avantaj foarte mare. De obicei, chiria acolo ajunge la 120 de dolari sau chiar mai mult.

Fetele cu care am lucrat cred că se plictiseau să mă vadă în fiecare zi. Când știau că eram liberă și mă vedeau la serviciu, de fiecare dată auzeam „Hey, girl! Today is your day off!” și le răspundeam cu „No, it’s not.

După 3 luni de muncă, înainte să plec acasă, mi-am petrecut ultimele cinci zile departe de hotel, fără să mă gândesc la câte camere am de curățat.

Pe patru dintre ele le-am petrecut în New-York cu Axel, un prieten care terminase programul în aceeași perioadă cu mine. Ne-am propus să vizităm cele mai importante atracții turistice din zonă. Așa am ajuns, de la gândurile mele la o vacanță în Botoșani, să mă plimb prin Central Park și Times Square.

fotografia 11

Viața de noapte devine din ce în ce mai interesantă, cât timp o petreci pe străzile newyorkeze. Oameni se calcă în picioare, mașinile claxonează continuu, muzica se aude de la localurile din apropiere, magazinele sunt luminate puternic, pe stradă experimentezi pe propria piele diversitatea lingvistică extremă. Toatea astea transformă orașul într-un haos, dar, în același timp, îi dau viață.

În ziua plecării, am ales să mergem cu metroul până la aeroport. Doi tipi de culoare, cu un casetofon anii ’90, au început să danseze pe muzică R&B. Înainte să coboare din metrou, le-am dat un „tweeny” cadou. Așa mi-am luat la revedere de la experiența mea americană, după trei luni în care am câștigat 6500 de dolari, am cunoscut oameni noi și am experimentat, totodată, unele dintre cele mai dificile momente din viața mea.

*

Aceasta este povestea unuia dintre cei 100.000 de studenți din întreaga lume care aleg SUA în fiecare an. Mulți au o vară minunată, alții mai puțin. Pentru unii studenți, programul Work & Travel este un nou început. Mulți dintre ei nu se mai întorc acasă și preferă să rămână pentru a începe o „viață nouă” acolo, iar pentru alții este doar o experiență de o vară, care îi schimbă și le oferă momente de care își vor aminti mereu.

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2017/02/am-fost-cu-work-travel-si-m-am-pierdut-in-new-york/
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *