Padre

Alexandru Ciorba e un personaj unic al Clujului. De la straiele preoțești, a trecut la croitoria de haine gotice, iar seara pune muzică într-un club din oraș, sub numele de Louis Padre.

Se uită spre șifonierul negru, cu un aer gotic, și deschide ușa unei garderobe sobre. Hainele sunt toate negre și te duc cu gândul la perioada medievală a secolului al XII-lea. În același șifonier, mai demult, stăteau înșirate straiele preoțești. Închide ușa dulapului, își întoarce privirea spre mine și îmi zâmbește.

„Goticul este slab reprezentat.”, spune Alex.

Padre este povestea unui om îndrăgostit de cultura gotică. În ultimii ani, această pasiune a marcat atât personalitatea sa, cât și pe cea a oamenilor din jurul lui. În Cluj, e un simbol al acestei subculturi.

„În urmă cu șapte ani, am fost preot.”

„A fost o perioadă de un an, pe care nu mi-o amintesc drag. Eram în funcție, dar și în concediul pentru creșterea copilului. Eram acasă cu Edith, fiica mea. De acum, împlinește vârsta de 8 ani. A trecut mult timp de atunci.”, spune el.

Alexandru Ciorba s-a născut în anii ’80. Astăzi, din clipa în care îl vezi, te surprinde prin modul său distinct de a fi, dar și prin aspectul fizic. A terminat Facultatea de Teologie Greco-Catolică și-a început să lucreze în industria ușoară în perioada preoției. În prezent, pune muzică în Flying Circus, un cunoscut club clujean.

Stăm la o masă din colțul localului, așezată lângă noptiera de lemn din fața ferestrei. Pe scaun, în stânga mea, Alexandru este îmbrăcat într-un costum negru de stofă, iar fața îi e când și când luminată de becurile albastre ale instalației de pom. Cămașa gotică neagră, încheiată la baza gâtului, este croită frumos, cu un material ce se regăsește la gulerul sacoului și la pantalonii ce fac parte din compleu. Culoarea palidă a feții îi este evidențiată de lumina rece de la instalația bradului. Linia groasă a dermatografului negru îi definește forma ochilor, iar sprâncele subțiri, trasate cu creionul, se fac ușor observabile.

Cu mâinile încrucișate pe genunchi, îmi povestește despre copilăria lui.

„Copilăria mea a început pe la vârsta de 6 ani. De ce spun asta? Înainte de a începe școala primară, am suferit de o boală nedeterminată”, îmi spune Alexandru, cu o voce prietenoasă.

Deficiența de mers, pe care și astăzi o mai are, a fost boala care i-a marcat copilăria.

„Îmi aduc aminte de momentele plăcute, când eram în timpul vacanței la țară, în comuna Poiana Blenchii, din județul Sălaj, la graniță cu Maramureș. O zonă superbă, ce seamănă cu o regiune montană, dar altitudinea este joasă, dealurile sunt bruște și e plin de pădure. ”Au fost momente din copilărie care l-au captivat, dar și momente care și-au pus amprenta negativ asupra lui. Astăzi, zâmbește și le povestește plin de tâlc pe toate.

„Îmi dai atâția bani și se rezolvă dosarul”

„Eram la sfârșit de clasa a VIII-a și mă pregăteam pentru admiterea din clasa a IX-a. Atunci, a fost prima încercare de a urma teologia. Am făcut ore în particular. A fost prima lovitură, care nu-mi era clară la vârsta de 14 ani. Se intra pe pile.” Alexandru spune că cei din conducerea liceului i-au spus în față: „Îmi dai atâția bani și se rezolvă dosarul”. Părinții lui nu au fost de acord cu asta și a continuat studiile liceale la secția de limbi clasice, latină și greacă veche. Astfel, și-a descoperit înclinația spre studierea culturii scrise a popoarelor și, în special, studierea textelor vechi și a interpretării lor. „Am fost la olimpiada de limbă greacă și am ajuns până la faza națională. Nu mai știu dacă am luat locul 4 sau locul 5.”

Pentru el, perioada liceului a fost una frumoasă. Făcea parte dintr-un colectiv de 3 băieți și 26 de fete. „Noi, băieții, reușeam să chiulim de la ore și să mergem la clasa paralelă, pentru că ei aveau sport și noi aveam – habar n-am – matematică, fără să fim absenți.”

„În regulamentul școlar s-a interzis fumatul. Greșeala lor a fost când au specificat că elevii minori nu au voie să fumeze. Evident că în cancelarie se fuma, deoarece exista un spațiu special amenajat. Cerusem profesoarei de italiană niște țigări. Nu o să uit în viața mea! Cred că am fumat cele mai împuțite țigări. Țigări Dacia, un soi de Carpați, dar cu filtru. Erau atât de tari, încât, la un moment, dat ne-am amețit. M-am dus în față la cancelarie, unde era locul amenajat, ne-am aprins țigările și am început să fumăm, până când a trecut directoarea, care ne-a fost și diriginte. Automat, ne-a dus la direcțiune și a făcut un scandal mare față de toți profesorii. – Ce regulă am încălcat? – Păi, elevii nu au voie și așa mai departe… – Păi, ați spus elevii minori, noi avem 18. Eram la sfârșitul liceului, după care ne-a întrebat: – Ce țigări fumați? –Ne-a dat profesoara de italiană niște țigări Dacia. Mai mult stăm cu ele între degete, că nici nu poți să le duci la gură, că miros de îți iau nasul. Și zice „–Na, bine.”, și atunci, a scos niște țigări, care nu mai sunt astăzi pe piață. Kim mentolate. Erau niște țigări slim, ce le vedeai în televiziunea internațională. A pus pachetul pe masă și ne-a spus: – Acum, că s-a terminat scandalul, fumăm o țigară, dar să nu mai veniți aici.”

După ce și-a terminat studiile liceale, a dat admitere la Facultatea de Teologie Greacă-Catolică, „nemaivrând de nicio culoare să mă duc la una ortodoxă”, și „evident că am fost admis”.

Când a început să studieze teologia, a realizat că între imaginea pe care și-a format-o din copilărie și ceea ce a învățat la facultate există o discrepanță „ca dintre seninul de vară și furtuna de vară”.

Facultatea a fost de-a dreptul dubioasă. Eram în anul 2002 și era regim închis. Aveai voie să ieși în oraș duminica, după slujba de la amiază și joia, de la ora 14:00-18:00. În rest, nu aveam voie să ieșim afară. Nu aveai acces la media. Era interzis telefonul mobil. Era interzis televizorul. Era interzis radioul.

În timpul studenției, s-a înscris în diferite formații corale și a avut prilejul de a vedea o parte din Europa. Era singurul dintre studenții de la Facultatea de Greco-Catolică care era chemat în corul Facultății de Teologie Ortodoxă.

„O să-mi aduc aminte o viață întreagă de primele experiențe din perioada preoției.” A făcut practica liturgică la Catedrala Greco-Catolică din Cluj. „Îmi aduc aminte când am spovedit prima dată, când am îndrumat spiritual pe cineva.” Cât timp era în funcție, a încercat să rupă bariera socială dintre el și oameni, „că vai, uite, sunt domn’ părinte și să fac o legătură între ei, că eram un soi de asistent spiritual.”

Însă lucrurile au luat o întorsătură când au început să apară probleme în episcopie. „Eram efectiv fără sprijin, ca soldatul pus în linia întâi fără armă.”

A început să primească salariul unui angajat cu jumătate de normă. „Aveți credincioși”, a fost răspunsul episcopului, când a ridicat această problemă. „Eram acasă, în concediul de creștere a copilului”. Nu putea să-și întrețină familia și a fost nevoit să lucreze și altceva ca să se întrețină. A început să lucreze în croitorie.

„Am trecut printr-un divorț. Am ajuns în depresie.” A fost perioada în care nu știa cum să se descurce. Din partea episcopiei „nu m-a sunat nimeni să se intereseze de mine”. „Nu am nimic cu cel de lângă mine. Legea supremă subliniată de Hristos a fost: Să vă iubiți unul pe celălalt, cum vă iubesc eu pe voi.”

Crede că dăruirea persoanelor s-a schimbat. „Totul se diluează. Există și preoți cu har, cu dăruire, care se ocupă de oamenii din satul x sau orașul y. La fel de bine, există și studenți pe care îi întreb de ce au venit la facultatea de teologie: pentru că se câștigă bine, că este o meserie bănoasă și că ai un statut în societate.”

Au intervenit schimbări majore în viața lui. Se gândea că termină facultatea, că o să fie hirotonit, că o să-și ducă viața de preot mai departe. Avea un plan bine pus la punct.

„Noaptea la ora 12 jumate mi-am scris cererea de demisie.”

„Am trimis cererea de demisie pe e-mail. Răspunsul protopopului a fost că nu se poate. Nu m-a interesat justificarea lui, iar a doua zi dimineață m-am prezentat cu hârtiile pentru demisie.” Nimeni nu a vrut să stea de vorbă cu el. Avea dreptul să primească un an, în care să se gândească asupra deciziei luate, iar biserica să-i fie aproape. „În niciun caz! Dosarul a fost rezolvat în două săptămâni și am fost liber, cu acte în regulă.

De la viața de preot, supus multor reguli, a ajuns la o viață mult mai liberă, în care s-a regăsit pe sine.

„Nu-mi pare rău pentru ceea ce am făcut și fac mai departe”. A lăsat deoparte ceea ce îl împiedica și a început să lucreze mai serios în croitorie.

„Am învățat să-mi fac singur vestimentația. Astăzi, din ceea ce port, foarte puține haine nu sunt făcute de mine.”

Atunci când creează, nu-și dă seama de trecerea timpului.

Totul a pornit de la o afacere de familie. A început să lucreze, ca să vadă cum se face și a învățat elementele minime de a confecționa. „Făceam cămăși simple, corsete, haine de iarnă. La început au fost haine care nu-mi ieșeau.”

„Fiicei mele i-am făcut cadou un gherghef și am învățat-o să țeasă”. Cu fiica lui se întâlnește doar în timpul vacanțelor. Locuiește în Paris cu mama ei, fosta soție a lui Alex. „Când vine acasă, încerc să-i arăt cât se poate de mult din România. În principal, tati este persoana cu care își face de cap”.

Încearcă să nu vorbească cu ea prin intermediul rețelelor de socializare, ca să nu i se facă dor. „Face ore de vioară, se duce singură în bibliotecă și citește. Într-o zi, am primit o fotografie cu ea citind în bibliotecă, stând lângă un raft cu cărți.”

„Câteodată, nici nu știu dacă îți dai seama cât de mult îți seamănă, când vine vorba de mămăligă”, spune Evelin, iubita lui. Alexandru râde. Întotdeauna și-a dorit pentru copilul lui cele mai bune lucruri. Așa a vrut și pentru el.

A început să lucreze în Flying Circus. Nici azi nu a uitat prima experiență de acolo. „Mă uitam în sală să văd dacă lumea dansează”. Avea un playlist scris pe foaie și folosea Winamp.

La îndrumarea unor amici, a început acest party. De atunci, în fiecare lună, are propria petrecere unde pune muzică.

Classic Goth Night este o petrecere de nișă. O dată pe lună, încearcă diferite stiluri muzicale din aceeași arie, pentru a face cunoscut goticul. Pentru el, goticul reprezintă „un stil de viață care include mai multe eșantioane. Este un anumit stil de muzică, implică un stil vestimentar, un soi de viață. Wave Goth, ca aspect, ca suflet, din punct de vedere rațional, este o trăire, o meditație asupra unei culturi.”

„Vine lume puțină, ne cunoaștem între noi, ne ascultăm muzica preferată, ne manifestăm așa cum ne place”.

La una dintre petrecerile lui a cunoscut-o pe Evelin.

„Când l-am cunoscut, mi-am dat seama că Uite, se poate și în România!, și am primit, cumva, curajul ăsta, să adopt stilul ăsta în permanență pe stradă”, îmi mărturisește Evelin, cât timp Alex își fumează țigara afară.

După ce s-au cunoscut, au început să vorbească online. „La început, nu am acceptat să ies cu el. După două sau trei luni, am aceeptat să ieșim la un ceai.” Cu el are o relație normal, matură. Diferența de vârstă dintre ei e un avantaj foarte mare, spune Evelin. „Influența lui m-a maturizat. Eram o fire destul de haotică. El mă mai trage cu picioarele pe pământ”.

„Există un motiv pentru care lucrurile s-au întâmplat să fie așa”, mi-a mărturisit Alexandru. Întotdeauna, înainte de a face ceva, analiza situația, ca să nu-i pară rău mai târziu. Nu a renunțat niciodată și a mers mai departe, fără să regrete alegerile făcute.

„Înainte să iei o decizie, trebuie să te cunoști pe tine, ca după, să nu te trezești târziu”, spune Alex, în timp ce-și retrage mâinile de pe genunchi.

Se ridică de pe scaun și se îmbracă cu paltonul negru, care îi ajunge până la glezne. Își ia geanta de pe masă și iese șchiopătând din local, împreună cu Evelin. Își aprinde țigara și se îndreaptă spre Trabantul alb din parcare, în timp ce becurile palide de pe stâlpi luminează silueta întunecată a lui Padre.

Text: Alexandra Sofroni

Foto: Alexandra Sofroni / arhiva personală

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2017/02/padre/
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *