Prietenii copiilor

Teodora Curticiu face exerciții de euritmie cu foștii ei elevi

Creativitatea și imaginația sunt doar două caracteristici de care un cadru didactic trebuie să dea dovadă atunci când lucrează cu copiii. Fiecare profesor știe că trebuie să ai răbdare cu un copil până când acesta se obișnuiește cu tine și te consideră o persoană pe care se poate baza. Fiecare copil este diferit, dar abia când predai la o clasă de copii cu nevoi speciale, îți dai seama că este o adevarată provocare.

Teodora Curticiu (34 de ani, psihopedagog) și Dorisz Veres (26 de ani, asistent social) mi-au împărtășit câteva din experiențele lor cu copii și tinerii cu nevoi speciale.

Profesii diferite, același domeniu

Teodora Curticiu, 34 de ani, psihopedagog la o clasă de copii cu nevoi speciale

Psihopedagog la Asociația Hans Spalinger Cluj și absolventă a Universității „Babeș-Bolyai” în 2005, Teodora Curticiu se descrie ca fiind mai degrabă „un prieten al copiilor” decât un cadru didactic. „Lucrez de 10 ani. Ăsta e al 11-lea an în învățământul special. Am avut o clasă de la început până anul trecut. Erau copii cu deficiențe severe și tulburări asociate, copii care înainte de 2005 nu erau incluși în nicio formă de învățământ, pentru că erau considerați a fi prea severi (n.red. cazuri prea severe), motiv pentru care Asociația Hans Spalinger a decis să facă niște clase speciale pentru acești copii.”

Dorisz Veres, 26 de ani, asistent social la Centrul NoRo

Dorisz Veres profesează ca asistent social de mai bine de doi ani. Chiar dacă aceasta nu este meseria pe care și-a dorit-o la început, ea o practică cu plăcere. Dorisz este din Carei, are 26 de ani și lucrează la Centrul Pilot de Referință pentru Boli Rare – „NoRo” din Zalău. Dorisz este voluntar de când se știe, deoarece are un frate cu o boala rară – Sindromul Werdnig Hoffman. „Tot timpul i-am fost alături și l-am ajutat. Chiar dacă nu voiam să fac asistență socială – aveam un alt traseu planificat – “destinul” m-a dus (n.red. în așa fel) încât să pot să profesez în acest domeniu, nu doar să ajut oamenii ca voluntar.”

Incidența persoanelor cu nevoi speciale în România

La 30 septembrie 2016, numărul total de persoane cu dizabilităţi comunicat Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Dizabilităţi (ANPD) din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, a fost de 779.814 persoane, conform statisticilor prezentate pe site-ul ANPD.

Într-un raport cu privire la situația educației incluzive în România realizat în 2009, este menționat că „în România, educația copiilor, tinerilor și a persoanelor cu dizabilități este o problemă complexă și dependentă de o mulțime de factori. Dreptul tuturor copiilor și a persoanelor cu dizabilități la educație, deși recunoscut în Constituția României și în Legea Învățământului, nu are încă aplicabilitate totală în practică”. Încă există copii care sunt „invizibili”, nu sunt luați în evidență și nu beneficiază de niciun serviciu educațional. Există familii care nu sunt sprijinite în acest sens, tineri care nu sunt integrați în nicio structură de sprijin educațional și care nu au posibilitatea integrării profesionale. În anul 2002, integrarea școlară a copiilor cu dizabilități a fost forțată prin măsuri politice, în urma cerinței ca 18.000 de copii din școlile speciale să fie distribuiți în școli obișnuite, conform unui raport realizat de UNICEF.

Copii, tineri sau adulți?

Dora, cum îi spune toată lumea Teodorei, recunoaște că a vrut de multe ori să demisioneze, mai ales la început. „Munca cu ei e foarte specială. La început, e foarte greu, pentru că până devii o persoană de referință pentru un copil cu autism, durează un timp și, uneori, parcă îți pierzi răbdarea și ai vrea să ai cu cine să te înțelegi, să fii în relație cu copilul respectiv, pentru că simți că ești total diferit. Simți că ești doar o persoană de care se folosește din când în când, dacă are nevoie de ceva. În momentul în care ai devenit persoana de referință, lucrurile se schimbă și este ceva unic în momentul în care îi vezi că se atașează de tine, că reprezinți ceva pentru ei și că poți să le oferi unele lucruri de care nu au parte.” Teodora observă progresele pe care copiii le fac în fiecare zi: “Mă bucur și sunt mândră de ei ca reușesc să se autodepășească.”

Dorisz preferă să facă activități cu tinerii și adulții cu nevoi speciale. Fiind voluntară la Asociația Werdnig Hoffman, asociația fratelui ei, ea organizează activitățile din taberele destinate persoanelor cu dizabilități. Aceste activități sunt bazate pe terapie ocupațională și interacțiune între beneficiarii taberei și voluntari. „Tot timpul m-a atras mai mult lucrul cu adulții cu dizabilități și pot să explic și de ce: copii cu dizabilități au, totuși, anumite servicii în societate care li se oferă (terapie individualizată, centre de zi etc.). Dar în momentul în care au împlinit 18 ani, nu prea mai sunt servicii pentru ei și, mai ales, nu servicii de socializare, pe care eu le consider necesare. De asta m-a atras mai mult ramura de a lucra cu adulții cu dizabilități.”

Dorisz, arătându-le tinerilor cum să își spele corect mâinile

Nici Teodora, nici Dorisz nu ar fi preferat să lucreze cu persoane cu traseu tipic de dezvoltare, în defavoarea celor cu nevoi speciale.

În timp ce îl ajută pe unul dintre copii din clasa ei, Teodora spune zâmbind că aici se simte utilă și, chiar dacă la început a vrut să renunțe la această meserie, „au trecut vreo 10 ani și-s tot aici, nu mi-am dat demisia. Simt că aici e locul meu. În învățământul special e mult mai mult decât a preda. E o relație specială cu copilul. Simți că ești mai mult decât profesor. Adică eu, sinceră să fiu, nu mă simt profesor, mă simt un prieten al copiilor, care e puțin mai mare și nu se poate juca chiar așa, dar poate să încerce să o facă. Nu mi-ar plăcea în învățământul normal. Copiii ăștia sunt speciali și te fac să te simți special. Cred că fiecare copil e special și diferit în felul lui, atât cei cu un traseu tipic de dezvoltare, cât și cei cu nevoi speciale.”

Teodora îl ajută pe unul dintre copii să coloreze scrisoarea pentru Moș Crăciun

Dorisz, pe de altă parte, spune că ar prefera să combine cele două grupuri, la fel cum face în taberele pentru persoane cu dizabilități, unde beneficiarii și voluntarii fac activități împreună. „Evident, pe partea de receptivitate ți-e mai ușor să lucrezi cu un grup de tineri sănătoși decât cu un grup de tineri cu nevoi speciale, dar dezavantaje pot fi și acolo, la cei sănătoși, care poate nu mai au răbdare, poate nu te mai ascultă, poate nu prezintă interes. Cei cu nevoi speciale îți prezintă un interes mai mare decât, de exemplu, un grup de liceeni cu traseu tipic de dezvoltare. Și până și bucuria cu care participă la activități este mult mai mare. Dar, dacă ar fi să aleg cu ce copii să lucrez, aș merge tot pe această latură. Adică mi-ar plăcea să îi combin. Să găsesc activități în care să combin atât persoanele cu nevoi speciale, cât și pe cele sănătoase.”

Înainte și după

Fiind primul job pentru ea, Teodora nu știe dacă meseria de psihopedagog a schimbat-o. De mică și-a dorit să lucreze cu copiii. Mai exact, de când era în primii ani de școală și o îmbrățișa pe învățătoarea ei. Își dorea să fie la fel de iubită de copii. Povestește despre asta cu o față senină și un zâmbet larg, care se transformă în râs când își amintește de prima săptămână în postura de cadru didactic. „Eu îmi imaginam că o să mă îmbrățișeze cum o îmbrățișam și noi pe doamna învățătoare. Pe când colo, nu a fost așa. Când mă apropiam de ei, începeau să țipe, tipic copiilor cu tulburări din spectrul autist. Și m-am gândit că îmi dau demisia, că oricum nu știu ce să fac cu ei, nu știu ce caut acolo. Dar nu am făcut-o. Întotdeauna am iubit copiii și am relaționat bine cu ei, deci nu știu dacă m-a schimbat meseria aceasta în vreun fel.”

Teodora și cu colegele ei ajută copiii să deseneze și să decupeze

În această meserie, atașamentul față de copiii cu care lucrezi este inevitabil. La fel ca în orice domeniu, pui suflet în ceea ce faci și te simți satisfăcut când vezi progresele muncii tale. Teodora nu credea că te poți atașa atat de tare de copiii cărora le predai. După o vară în care, spune ea, s-a surprins de multe ori plângând atunci când și-a dat seama că nu o să mai predea la clasa pe care a avut-o timp de 10 ani, Teodora și-a dat seama că s-a creat o relație aparte. „Cred că se crează o legătură foarte puternică, mai ales pentru că sunt cumva… speciali. Au așa un lipici emoțional și nu poți să nu-i iubești.”

Dorisz a crescut de mică printre oameni cu nevoi speciale și nu crede că ar putea să se detașeze de acest domeniu. Deoarece fratele ei are o boală rară, mama lor trebuia să îl ducă la recuperare. Când Dorisz era în vacanță, mergea cu ei. A cunoscut multe persoane cu nevoi speciale, dar Robert, fratele ei, este cel care a învățat-o ce este empatia, înțelegerea și răbdarea. „Chiar dacă aș lucra altceva, aș face voluntariat pe această latură în continuare, pentru că, pe lângă ajutorul acordat lor, e și satisfacția mea. Lucrul cu tinerii cu dizabilități mă ajută să fiu mai deschisă față de ei, să le înțeleg mai bine nevoile. Eu nu îi percep altfel. Îi văd ca pe egalii noștri.”

Metode de educare

La Centrul Pilot de Referință pentru Boli Rare – „NoRo

La Centrul NoRo, Dorisz lucrează ca asistent social și nu face tot timpul activități cu copiii sau tinerii care vin la centru. Ea se ocupă mai mult de socializarea cu familiile beneficiarilor. Centrul NoRo pregătește programe de viață independentă pentru cei care au terminat studiile, iar Dorisz este una din persoanele care se ocupă de tinerii din grupul respectiv. „Avem un fel de curriculum, un fel de support de curs pe care îl folosim pe anumite module sau sesiuni și îi instruim în ceea ce privește managementul casei: cum să se descurce acasă dacă rămân singuri, cum să facă curățenie, mâncare, să așeze masa. Le vorbim despre igienă și cum trebuie făcută corect aceasta. Îi învățăm și despre managementul banilor: cum să și-i gestioneze, cum să facă economii. Îi instruim pe partea de organizare a timpului liber, îi învățăm cum să își prioritizeze activitățile. De exemplu, să mergi la doctor e mai important decât să stai să te joci.”

Dorisz – „Cine s-a spălat pe mâini?”

Acest program își propune și integrarea tinerilor în societate. Astfel, aceștia au ieșiri la teatru, la restaurant și în tabere, pentru a li se pune bazele ideii de comunitate. „La unii se observă diferențe după terminarea acestor programe, la alții nu. Depinde de gradul de dificultate pe care îl are fiecare. Pentru că, dacă un tânăr nu e grav afectat și se vede că familia s-a ocupat de el, după parcurgerea cursului nu e neapărat o schimbare, e mai mult o aprofundare. Pe când, la alții, modulul ar trebui repetat de două ori ca să se vadă o schimbare”, spune Dorisz.

La Asociația Hans Spalinger

Fiind psihopedagog la o clasă pregătitoare, Teodora trebuie să îi învețe pe copii literele și numerele. Să predai la o clasă cu copii cu deficiențe severe necesită creativitate și multă răbdare. Teodora nu știe cum o să evolueze copiii cărora le predă momentan, însă dacă o să fie o evoluție asemănătoare cu cea a copiilor cărora le-a predat timp de 10 ani, atunci, spune ea, o să repete în fiecare an toată materia. La fel ca în anii trecuți, ea face în fiecare zi orientare spațio-temporală cu copiii: vorbește despre anotimpuri, despre zilele săptămânii și despre lunile anului. Pentru a ajuta elevii să învețe zilele săptămânii, Teodora a desenat câte un pitic pentru fiecare zi. Fiecare pitic are câte o poveste, câte o culoare și un nume (ex. Piticul albastru se numește Duminică). Pe cei din fosta ei clasă i-a învățat prima dată forma grafică a literelor și a cifrelor. A continuat, apoi, cu reprezentarea auditivă a acestora (denumirea literei/cifrei) și cu cea tactilă (să o simtă, să meargă pe ea, să o scrie în lădița cu nisip). Toate aceste reprezentări erau conturate într-o poveste inventată de Teodora, cu doi copii care se plimbau. „Cei doi copii mergeau prin pădure și, la un moment dat, pe cărare au găsit un bolovan care semăna cu litera B. Au mers mai departe și au descoperit un munte care semăna cu litera M. Și așa mai departe. Bineînțeles, desenam și traseul și lipeam bandă adezivă colorată pe covor și mergeam pe litere, ca să își însușească forma grafică”, povestește Teodora.

Lucrând în alternativa educațională de pedagogie curativă, Teodora și colegele sale foloseau o adaptare a tehnicii euritmiei, pentru a-i ajuta pe copii să își însușească literele și cifrele. Tehnica euritmiei este o artă care își propune exprimarea vorbirii și sunetelor prin intermediul mișcării. „În euritmie, fiecare literă are un corespondent, un gest. I-am învățat pe copii forma grafică, denumirea și le-am mai introdus și gestul. Deși la început mi se părea o pierdere de timp să înveți să reprezinți o literă în atâtea moduri, am observat că lor le era mai ușor așa. Asociau eticheta verbală cu gestul și gestul cu simbolul grafic. Nu aș fi crezut, însă gestul a avut rolul de intermediar”, spune Teodora.

Pe lângă aceste tehnici, Teodora îi învață pe copii și să recunoască texturi (ex: tare, moale, fin, dur) și să reprezinte prin desen anumite obiecte. „Noi lucrăm pe proiecte tematice. De exemplu, înainte de Crăciun, îi pun să facă scrisori pentru Moș Crăciun. Asta înseamnă că le dau o fișă în care desenează ce cadouri ar vrea să primească. Un copil mi-a desenat un pătrat roșu și nu știam ce e. Mi-a spus că este cutia de la jocul pe care și-l dorește. Un alt copil era foarte supărat că nu știa să deseneze o rachetă, așa că l-am ajutat. Când a terminat-o de colorat, a mers la geam și a ținut cu mâinile foaia pe geam ca să vadă Moșu’ ce își dorește. Îmi place la clasele de copii cu nevoi speciale, pentru că nu apuci să te plictisești. Deși pare static peisajul în clasă, e așa, un fel de dinamică”, zice Teodora râzând.

Fără prejudecăți!

Educarea copiilor și tinerilor cu dizabilități este importantă, dar mai importantă este includerea lor în activitățile comunității. Dorisz consideră că este esențial să fie depășite barierele dintre cei care au dizabilități sau nevoi speciale și cei care nu au. „Pe cei care încă nu au avut experiența de a se întâlni cu persoane cu dizabilități, i-aș îndruma să fie deschiși, să încerce să îi cunoască, să privească dincolo de aparențe. În afara faptului că pot ajuta o persoană și o pot face să se simtă mai bine, această experiență te dezvoltă pe tine însuți, te face mai bun”, este părerea lui Dorisz.

Dorisz discută cu părinții membrilor grupului de tineri

Potrivit unor date de la Direcţia pentru Protecţia Copilului, în 2013 erau 26.048 de copii cu handicap care frecventau învăţământul de masă, 11.714, învăţământul special, 2.646, învăţământul special integrat şi 3.232 erau într-o altă formă de învăţământ.

Teodora se declară dezamagită de sistemul de stat: „Niciodată nu am înțeles de ce investește statul 10 ani în educația copiilor cu nevoi speciale și apoi îi lasă. Pur și simplu îi lasă. Consider că ar trebui făcute mai multe centre sau, pentru cei care nu pot lucra singuri, ateliere protejate. Să se simtă și copiii aceștia utili. Unele centre fac ateliere cu tinerii care au terminat învățământul obligatoriu, unde învață să facă, de exemplu lumânări pe care le pun la vânzare. De ce nu se poate implementa așa ceva la nivel național?”

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2017/02/prietenii-copiilor/
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *