Ioana Duda, scriitoare: „Simt o lume imensă în mine.”

Fostă jurnalistă, autoare a trei cărți, Instinct, Jurnalul primei mele morți și Maria Magdalena, Ioana Duda este acum o bloggeriță de succes. Scrie cu o sinceritate brutală despre ea, despre oamenii pe care îi trăiește până la epuizare, despre iubire și moarte.

În adolescență, și-a dat seama prea târziu că ar fi vrut să studieze teatrul, așa că s-a reorientat. În 2002, a dat examenul de admitere la Jurnalism. În 2006, era deja absolventă a Facultății de Jurnalism și Limbă Engleză din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Îndrăgostită iremediabil de acest oraș, a ales să își practice meseria acolo. Ani la rând a lucrat în presa scrisă locală, până când s-a îndrăgostit din nou. De data aceasta, de doi ochi pentru care a renunțat la tot. Fără să privească în spate, a plecat în Italia. S-a reîntors, după trei ani, la prima dragoste și singura care a rezistat în lupta cu timpul. Într-o stare de incertitudine copleșitoare, de un singur lucru era sigură: nu mai voia presă scrisă. Simțea că nu poate trăi decent din asta, așa că s-a angajat într-o multinațională, unde lucrează și în prezent.

La vreo 7 luni de la întoarcere, Ioana are o tentativă de suicid cu pastile și alcool. „Prea slab. Alcoolul.” Când s-a trezit, după câteva zile, a realizat cât de norocoasă este că încă mai poate vedea soarele și că își poate săruta mama. Prietena ei cea mai bună i-a dat numărul unui psihoterapeut, care a ajutat-o să își regăsească echilibrul prin scris. De aici a început totul. Și-a creat un blog, care în scurt timp a atras mii de oameni: ioanaduda.ro. După o vreme, a lansat prima ei carte, Instinct, urmată de Jurnalul primei mele morți și povestea continuă cu Maria Magdalena, lansată anul acesta.

Ioana nu scrie ficțiune, motiv pentru care nu se poate autodescrie ca scriitoare: „Nu-s scriitoare. Asta o să fiu de abia după ce voi scrie primul roman de ficțiune”. De aici pornește succesul ei. Ea se scrie pe sine, sincer și asumat. Este conștientă de viciile și defectele ei, iar în timp ce alții le ascund sub preș, ea le poartă cu mândrie, transpunându-le în arta sa. „Respir. Mănânc. Iubesc. Rănesc. Părăsesc. Fac sex. Fumez. Beau. Ca să scriu. E cauza mea finală.”

După atâtea experiențe, te-ai descoperit? Cine este Ioana Duda, de fapt?

Acum, dacă stau bine să mă gândesc, nu au fost așa de multe. Sau, poate, nu le-am trăit în profunzime. Cu seriozitate. Mi-a spus cineva, de curând, că sunt o conștiință franceză. Azi-dimineață, sub duș, am simțit, aproape fizic, că toată viața am trăit pe niște norișori roz. Am plutit așa, fără să mă plimb pe pământ, prin viață. Iar în momentul de față nu mă mai interesează cine sunt. Ci ceea ce aș putea fi. Simt o lume imensă în mine, de care îmi e puțin teamă, pentru că e necunoscută, ca o pădure adâncă, adâncă, dar în care va trebui să pășesc. Dar eu sunt deja acolo. Trebuie doar să pășesc pe urmele pe care eu însămi le-am lăsat. Sunt o infinitate, tocmai de aceea nu îți pot spune clar ce sunt. Mă feresc. Aș fi prozaică.

Ioana la lansarea cărții Instinct, în Cluj-Napoca; sursă foto: pagina personală de Facebook

Care sunt obiectivele tale personale și profesionale pentru acest an?

Să citesc mult, să mă uit la filme, să scriu mult și cu substanță, să merg în Vamă și la Marea Mediterană. Mi-a fost atât de grea iarna pe suflet. Mi-a fost dor de lumină. De soare. De viața din mine. Vreau să ascult multă muzică și să văd multe filme. Să râd pe săturate. Să mă îndrăgostesc, cu speranță, de un bărbat cu cei mai negri ochi și părul brunet. Să am grijă de părinții și fratele meu. Să o văd pe mama trebăluind și ascultând muzică. Sau să o văd tolănită în pat, citind. Și, bineînțeles, ce vrea orice femeie, să slăbesc cel puțin cinci kilograme. Ceea ce nu se va întâmpla, pentru că aș pierde un hobby foarte plăcut, cel al curelor de slăbire. Și, poate, să scriu cartea vieții mele. Dar poate sunt o mediocră. Și asta nu se va întâmpla niciodată. Profesional, să știi că nu am aspirații. Am un serviciu care mă mulțumește și îmi dă libertate. Lucrez cu niște oameni la care țin mult și pe care mă bucur să îi văd în fiecare zi.

Ai mărturisit că ai fost și tu supusă dorinței de a plăcea oamenilor din jur, dar ai reușit să câștigi această luptă. De ce crezi că au nevoie oamenii pentru a renunța la măști?

Au nevoie de lovituri puternice. Au nevoie să călătorească adânc în ei. Iar asta e o călătorie atât de plăcută și fascinantă, încât nu îți mai dă timp să îți pese de ceea ce cred ceilalți. Pentru că îți dai seama că tu ești singura constantă a vieții tale. Dar pentru asta trebuie să suferim. Nu mă întreba de ce. Nu am înțeles. Dar știu că așa e. Poate suferința nu e naturală și atunci, când se întâmplă, ești obligat să pleci din ea. Iar asta se poate doar prin devenire. Descoperire a ceea ce ești. Întoarcerea la noi, la tot.

Când auzi cuvântul „intens”, care este prima întâmplare care îți vine în minte?

Urcam pe munte, noaptea. Era zăpadă mare. Aveam rucsacul în spate. Era greu și să urc și rucsacul. Toate simțurile îmi erau treze. Îmi era teamă, dar nu mă puteam opri. Aș fi putut să mă întorc. Nu am vrut. Mereu mi-am înfruntat temerile. Și dintr-odată am auzit un șuierat. Scârțâia și vâjâia și nu vedeam nimic. L-am întrebat pe iubitul meu de atunci ce se aude: „Râși”, mi-a spus. Și a început să râdă. Știam că nu sunt râși, dar necunoscutul acela asupra căruia nu aveam niciun control mă speria. Știam, însă, că atâta timp cât nu o sfidez și o respect, îi admit superioritatea, natura nu îmi va face rău. Iar când am ajuns la cabană, am fost cel mai ușor și fericit om din lume. Vezi? Nu aș fi simțit ușurătatea ființei mele dacă nu mi-ar fi fost atât de greu.

„Dau dependență. Și sunt dependentă de clientul meu. Sunt o prostituată. De lux. Prețul e mare. Și mi-l plătesc de fiecare dată. Pentru că am ales să mă vând mie. Sunt propria-mi curvă. Mă iubesc și mă vreau. Mă chem. Și intru în mine cu o forță tumultuoasă. Ea urlă, sfâșiată. Dar se predă, firavă. E în brațele mele, alintată, sărutată, mângâiată. Sunt în siguranță. Cu mine. În mine.” Autodescrierea Ioanei de pe coperta primei sale cărți, Instinct

Știu că relația ta cu religia este tensionată. Ateismul te descrie? Cum te raportezi la credință?

Nu, nu sunt atee. Să spunem că sunt într-o relație de tatonare cu Dumnezeu. Învăț să înțeleg că nu îi pot atribui însușiri umane și că nu îl pot înțelege. Pot doar să îl simt. Și mi s-a întâmplat, în vara asta. Am simțit pacea și împăcarea. Și într-o seară, în care mă simțeam nespus de singură, stăteam pe canapea și fumam și am simțit nevoia să îi vorbesc. Așa, de nicăieri: „Ești?”, l-am întrebat. Și am auzit, în mine, un glas: „Mereu sunt”. Poate mi s-a părut. Dar eu am ales să cred că era El. Totul e alegere. Și credința.

Ioana la lansarea cărții, Jurnalul primei mele morți, în Cluj-Napoca, foto: Lucian Ene

Ai avut o tentativă de suicid. Ce anume te-a adus în punctul acela? Cum ai reușit să depășești acel moment?

Nu a fost cea mai mare greșeală a vieții mele. A fost un moment în care am simțit că nu mai pot duce ceea ce mi-a fost dat. Și am vrut să se termine. A fost decizia pe care am considerat- o corectă în acel moment. Pentru că viața îmi era prea mică. Știi ce m-a adus? Îndepărtarea de mine. De fapt, nu reușeam să mă găsesc. Nici nu știam că pe mine mă vreau. De mine îmi e   dor. Și atunci, bineînțeles, nici nu știam cum să mă găsesc. Și am zis să renunț. Și uite ce mare păcat ar fi fost, dacă aș fi murit. Nici acum nu e mereu bine. sunt momente în care mă doare. În care aproape îmi pierd speranța. În care mă simt rătăcită. Dar măcar acum știu că tot ce trebuie să fac e să mă întorc la mine. Și acum știu cum. Uite, astă-vară am avut o depresie urâtă. Știi expresia aia, „Să ții sufletul sus”? Ei, al meu era jos, jos. Muream de inimă amară. Și am știut că trebuie să plec la mare. Și aveam nevoie de o mână de ajutor. Am știut exact la cine să mă duc. Și apoi, în fiecare dimineață, la 6, eram la o terasă, în fața mării, beam cafea cu lapte și ascultam în căști Anne Brun, Big in Japan. Și am făcut doar ce am simțit. Dacă voiam să stau singură, o făceam. Mă retrageam pe o bucată de plajă pustie, sub un smochin, și îmi vedeam prietenii abia seara la cină. Dacă voiam, puteam să merg cu ei la cină. Am învățat să îmi ascult sufletul. Nu-i vorbă în vânt. El chiar ne vorbește. Și e așa de simplu…

Sursă foto: pagina personală de Facebook

Te descriai, la un moment dat, ca un „om cu mult dor de frumos”. Ce înseamnă pentru tine frumosul? De ce este atât de greu de găsit?

Vezi cât sunt de arogantă și superficială? E peste tot în jurul nostru. De exemplu, felul în care se întinde pisica mea, e frumos. Opera e frumoasă. Muzica lui Mozart e frumoasă. Pieta e frumoasă. Florența e frumoasă. Picturile lui Klimt sunt frumoase. Stăpânul inelelor e un film nespus de frumos. Femeile grațioase sunt frumoase. Dansul, oamenii care gândesc, prietenia, iubirea, să fii îndrăgostit. Tot ceea ce te înalță și te scoate din universul mic în care crezi că se învârte toată viața ta e frumos.

Cum definești viața?

Oh, păi cum să o definesc? Nicicum. Nu știu să o definesc. Ea mă definește și întregește pe mine. Ea mă cuprinde. Eu sunt doar o frântură din ea. Dar ca să par inteligentă (nu pot să scap de anumite metehne), aș spune că e tot ce mi s-a întâmplat mai bun. Ea, pură, fără nimic adăugat.

În încheiere, ce sfat general le-ai oferi oamenilor?

Să simtă. Și să fie corecți. Drepți. Dar, cel mai important, să fie buni. Să viseze și să lupte pentru visurile lor. Să nu renunțe la ele, oricât de greu ar fi uneori. Să aibă încredere.

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2017/05/ioana-duda-scriitoare-simt-o-lume-imensa-in-mine/
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *