„Biblioteca vie” – pe rândul de sus sunt „cărțile” evenimentului, de la stânga la dreapta: Norbert Pal, Lucian Dunăreanu, Alexandra Columban, Oana Mitrache, Sebastian Ivan, Iulia Merca. (foto: Sandra Tămășan) 

Într-o societate în care o proiecție de film este întreruptă de oameni purtând icoane, pancarte acuzatorii, și intonând cântece religioase, doar pentru că filmul respectiv „era despre homosexuali”, după cum au afirmat protestatarii, cei din comunitatea LGBT consideră că acest lucru se întâmplă din necunoaștere și ignoranță. Nu contează că pelicula „120 de bătăi pe minut” este în primul rând un produs de artă, care a primit marele premiu la festivalul de la Cannes. Astfel, festivalul dedicat istoriei acestei comunități încearcă să ofere exact acest lucru: cunoaștere. Cine sunt oamenii din LGBT? Cum văd ei viața și ce își doresc ei de la ea? De ce sunt considerați diferiți față de restul oamenilor?

Un articol de Sandra Tămășan și Marina Denisa

Pentru prima dată în Cluj-Napoca, în acest an, luna februarie a fost desemnată Luna Istoriei LGBT. Conform ACTEDO (Centrul de Acțiune pentru Egalitate și Drepturile Omului), Luna Istoriei LGBT este „un festival comunitar ce sărbătorește diversitatea și cultura LGBT, lansând totodată o invitație la dialog și solidaritate la nivelul întregii societăți”. În spiritul acestui festival, organizatorii – Asociația PRIDE Romania și Les Sisterhood – pun la dispoziție evenimente menite să apropie oamenii din toate colțurile și straturile societății și să le ofere o privire asupra istoriei, culturii și comunității LGBT în general. Proiecții de film, reluate de la Festivalul Filmului Gay din Cluj-Napoca, atelierul Biblioteca Vie, sau testare gratuită HIV sunt doar câteva din aceste evenimente.

 

În căutarea iubirii

Lucian Dunăreanu (foto din arhiva personală)

Lucian Dunăreanu este un bărbat de 40 de ani cu un zâmbet cald și cu o privire ce pare mult mai în vârstă decât anii pe care îi are. Cu calm și răbdare, ne invită să luăm loc alături de el și să îi ascultăm povestea.

La vârsta de 21 de ani, partenerul pe care îl avea atunci, un bărbat despre care nu ne povestește foarte multe, le spune părinților lui că fiul lor este gay. Acest lucru se întâmpla undeva pe la începutul anilor 2000. Părinții lui Lucian au tratat acest lucru ca pe un afront din partea propriului fiu, acuzându-l că este bolnav și că vrea sa le distrugă familia. Drept urmare, l-au dat afară din casă, i-au spus că nu mai face parte din familia lor și i-au cerut să nu îi mai viziteze niciodată. Astfel, Lucian s-a văzut dintr-o dată pe drumuri, singur, fără familie, fără prieteni care să îi accepte orientarea sexuală și la care să poată apela.

„Întâmplător,” continuă el, și zâmbetul șters pentru un moment își reface apariția, „am ajuns la Cluj, cu trenul, fără bilet, unde mi-am găsit un loc de muncă. M-am pus pe picioare, am reușit să lucrez câteva zile, iar noaptea să dorm cu capul pe tastatură la un internet café.  Într-o săptămână, am reușit să îmi iau o chirie, o garsonieră confort III, în Gheorgheni, iar ulterior, ușor-ușor, viața mea s-a schimbat.”

După ce s-a pus pe picioare, și-a dorit să îi ajute și pe alții aflați în situații similare, ca aceștia să nu treacă prin ceea ce a trecut el.

„M-am născut stângaci, m-am născut cu ochii verzi, m-am născut homosexual”, spune Lucian cu fruntea sus și cu o privire plină de determinare. „M-am născut cu atracția față de persoane de același sex. Nu este un lucru pe care mi l-am impus în adolescență sau mai târziu. Este un lucru dat, cu care trebuia să mă obișnuiesc și să merg mai departe. Așadar, nu mi s-a părut normal ca viața să mi se schimbe și oamenii să mă privească urât pentru un lucru cu care m-am născut.”

Astfel, în 2002, Lucian s-a hotărât să înființeze „Be an Angel Romania”, un grup local de sprijin LGBT. La început i s-au alăturat „20 de persoane curajoase de a se întâlni cu alte persoane ca și ei”, spune Lucian. Au urmat întâlniri în care acești curajoși au putut discuta, socializa, s-au putut sprijini reciproc și distra. Acum, Lucian este proprietarul cluburilor LGBT Delirio din Cluj-Napoca, Sibiu și în curând, al celui Timișoara. De asemenea, el este președintele asociației LGBTQ Clujene PRIDE Romania, a înființat și organizat festivalul Serile Filmului Gay și festivalul Cluj PRIDE, care a avut loc pentru prima dată vara trecută. În comparație cu anul 2002 și cele 20 de persoane care au participat la prima petrecere organizată de Lucian, acum, în 2018 „sunt undeva între 250-300 de persoane pe seară,” ne spune Lucian mândru, dar cu modestie.

Singurul regret pe care îl are Lucian în acest moment este că până acum nu a găsit iubirea.

„Am ajuns la patruzeci de ani și am regretul că n-am întâlnit încă o persoană care să mă iubească și pe care să o iubesc, și cu care să-mi întemeiez o familie,” spune el și consideră că acest lucru se datorează contextului și comunității. „Oamenilor le este teamă să-și facă o relație. Este mult mai ușor pentru majoritatea dintre noi să avem o relație pur sexuală, fără alte responsabilități. Pentru că o relație serioasă de lungă durată implică responsabilități, vizibilitate și un coming-out față de prieteni, față de familie. Aceștia te văd alături de cineva mult timp și, mai devreme sau mai târziu, te vor întreba cine este acea persoană. Și ca să nu se întâmple acest lucru, de multe ori căutăm doar lucruri ușoare, superficiale. Dar dacă ar exista o deschidere din partea întregii societăți față de problematica LGBT, cu siguranță am vedea mult mai multe cupluri, am vedea mult mai multă stabilitate și în cadrul comunității, și asta înseamnă, implicit, o rată mai mică a persoanelor infectate cu diferite infecții cu transmitere sexuală,” încheie Lucian.

 

Un strigăt de fericire

Oana Mitrache (foto din arhiva personală)

În încăperea luminată obscur din barul Insomnia, în cadrul evenimentului „Biblioteca Vie” organizat cu ocazia Lunii Istoriei LGBT, se aude un glas răsunător urmat de un râs cu poftă, care face ca toate capetele celor prezenți la eveniment să se întoarcă spre sursa lui. Oana ne vede, ne face cu mâna și ne invită la masa ei cu o exuberanță imposibil de controlat. Și nici nu vrea să o controleze. Oana Mitrache este o tânără de 21 de ani din Craiova și este studentă în anul III la secția Kinetoterapie a Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca. Se proclamă „cowboy spațial și o optimistă incurabilă”, iar faptul că este lesbiană este doar un alt lucru care o descrie. Povestea ei este una despre explorare interioară, descoperire și o transformare de la „simpla existență la înflorire”, după cum ea însăși afirmă.

Oana a fost un copil trist și retras, sedentar și atașat de calculator. De mică a suferit de distimie, sau personalitate depresivă, lucru care a făcut-o să nu găsească bucurie în absolut nimic din jurul ei și să nu își dorească să facă nimic.

„Îmi ocupam timpul cu ce puteam, citeam tot ce îmi cădea în mână, dar într-un mod constructiv.”

Au fost câteva momente în viața ei care au determinat-o treptat să iasă din carapace, iar aceste momente au fost declanșate de tot atâtea persoane care, pentru ea, au fost ca un impuls înspre viață. A devenit vegană, s-a apucat de sport și îl adoră. Își dorește să facă masterul în Olanda.

„Influența pe care am primit-o a fost una bazată pe bunătate și gentilețe umană,” spune ea.

Din copilul retras și timid, fără niciun scop definit, omida a devenit fluture – o persoană de o veselie debordantă, arătându-și forța și splendoarea în fața tuturor. „Îmi doresc să mă transform și mai mult și, poate, cândva, voi fi și eu un exemplu sau o influență pozitivă pentru cineva care va avea nevoie. Căci știu că exemplul personal e foarte important.”

 

În căutarea unui loc

Sebastian Ivan (foto din arhiva personală)

Sebastian Ivan, numit Iva de cei din jur, este elev la Liceul Teoretic „Gheorghe Șincai” din Cluj-Napoca. La cei 16 ani ai lui, este cel mai tânăr membru al Asociației PRIDE România, iar în timpul liber face teatru în trupa Palatului Copiilor.

„Teatrul și activismul sunt cele două lucruri care mă fac să trăiesc,” iar acest lucru se vede în privirea plină de încântare pe care o are când spune asta.

Iva și-a dat seama destul de repede că este gay, prin simplul fapt că la 11 ani i-a căzut cu tronc actorul care interpreta personajul Atreyu din filmul The NeverEnding Story (1984), Noah Hathaway.

„La vârsta aceea nici nu știam ce înseamnă să fii gay. Mi-am dat seama de preferințele mele, dar nu am realizat că e ceva anormal.”

La 13 ani, când acesta are curajul de a-i spune mamei sale că este gay, aceasta „nu a reacționat prea bine.” Acum însă, îl susține în tot ceea ce face.

„Tatăl meu este puțin mai conservator, dar știe că nu are ce să schimbe, și susține faptul că fac activism și că fac fapte bune. El este o persoană religioasă, fiind preot.”

Un an mai târziu, tânărul activist își dă seama că nu mai are rost să se mintă pe el însuși și începe să se arate lumii așa cum este el în realitate.

„Clasa a IX-a a fost un an de acomodare, atât cu noul mediu, cât și cu mine și cu cine sunt.”

La sfârșitul clasei a noua, a aflat de evenimentul Cluj PRIDE și s-a înscris ca voluntar. Fiind acceptat, l-a cunoscut pe Lucian Dunăreanu, iar din acel moment Iva a rămas loial organizației. Se simte inspirat de colegii săi din organizație căci, după cum spune el, aceștia fac ceea ce fac „cu atâta pasiune, încât munca pare distracție. Noi ne distrăm muncind,” conchide el amuzat.

Coming-out-ul și acomodarea cu ceea ce a descoperit despre el i s-a părut lui Iva cel mai greu lucru trăit până acum, cu atât mai mult cu cât în acel moment prietenii au plecat pur și simplu din jurul lui.

„Încă mai este un conflict interior în mine: de fapt, ce sunt eu? Și de ce sunt diferit față de ceilalți? Dar prin muncă reușesc să mă accept pe mine așa cum sunt din ce în ce mai mult. Cumva este un fel de homofobie internalizată, preluată din exterior. Remarcile din jurul meu nu au fost întotdeauna pozitive și m-au făcut să sufăr.”

Iva vede asociația în care activează ca pe o a doua familie. De aceea, își dorește atât pentru el, cât și pentru restul comunității, să aibă acest sentiment de apartenență și în propria lui țară.

 

De la refuz la acceptare

Petruța (foto din arhiva personală) 

Poate unul dintre cele mai râvnite și grele lucruri de obținut în viață este acceptarea. Să fim acceptați de către cei din jurul nostru, dar în special de noi înșine este o provocare și, de multe ori, un scop în sine. Un exemplu elocvent de acceptare este Petruța – o femeie transsexuală în vârstă de 35 de ani din Cluj-Napoca.

„M-am născut băiat, dar pe la vârsta de 10 ani mi-am dat seama că a fi băiat nu mă reprezintă. Nu am spus acest lucru nimănui.”

La 18 ani l-a cunoscut pe Lucian Dunăreanu, care făcea parte din comunitatea LGBT, și cu ajutorul lui și-a dat seama ce nu se potrivește în viața lui. „Tu nu ești băiat,” îi spune Lucian persoanei care, mai târziu, va deveni Petruța. „Tu ești un băiat trans. În corpul tău este o femeie, dar tu te-ai dezvoltat ca un băiat.”

Descoperind acest lucru, Petruța a încercat să își alinieze ceea ce simțea în interior cu ceea ce afișa în exterior și a demarat procesul de transformare din bărbat în femeie.

„Am început să merg la psihologi, diverși terapeuți și chiar și endocrinologi. Am încercat să îmi fac transformarea prin tratamente hormonale. Eram obsedată inclusiv că nu îmi creștea părul în lungime,” rememorează Petruța.

Dar tratamentele adoptate au condus-o către o depresie neagră, acompaniată de insomnii și gânduri sinucigașe. După ce s-a închis timp de trei zile în casă, a decis să întrerupă procesul de transformare, gândindu-se că cine o acceptă, o acceptă așa cum este.

„Părinții mei au aflat mai târziu că îmi plac bărbații. Am avut niște divergențe, dar după o perioadă de stat pe străzi sau pe la prieteni, m-au chemat acasă și totul a revenit la normal”. Acum, relația cu părinții ei este foarte bună și are o soră mai mică, persoana care e un real sprijin pentru ea, din toate punctele de vedere.

În anul 2003 sau 2004, însă, a avut parte de o întâmplare care a făcut-o să se întrebe de ce oamenii nu pot accepta ceva ce este diferit de ei.

„M-am dus vis-a-vis de Sora și am fost încolțită de 7 persoane. Am fost lovită cu pumnii și cu lanțuri. Puteam să fiu omorâtă.”

În urma acestui incident, Petruța și-a pierdut vederea la ochiul drept, dar nu și optimismul. Îi place enorm de mult să cânte. Ia ore de canto de la un prieten care lucrează la operă și își dorește o carieră în muzică. De asemenea, este membră în grupul MozaiQ.

„Pot să spun că am avut noroc cu viața asta. La 35 de ani împliniți, nu am mulți prieteni, dar am prieteni deschiși, de calitate, care mă înțeleg din toate punctele de vedere și care mă ajută atât psihic și fizic, cât și financiar.”

Petruța îi dorește cu ardoare să își schimbe corpul într-unul de femeie, dar crede că trebuie să fii foarte bine pregătit psihic ca să poți face astfel de schimbări.

”Câteodată merg la SPA, unde este puțină lume. Am fost frustrată că sunt o persoană grasă sau că sunt o persoană foarte înaltă. Dar am zis că nu am ce face, așa e metabolismul meu și nu-l pot schimba. Este genetic.”

 

Coming-out românesc: „dezdulăpirea”

Norbert Pal (foto din arhiva personală)

În viață ne dorim să putem fi noi înșine; să arătăm întregii lumi cine suntem noi cu adevărat și să ne manifestăm fără restricții. Iar când reușim să facem acest lucru, este ca și cum am ieși din ascunzătoarea noastră. Ieșim din dulap. Norbert Pal ne spune povestea lui de „dezdulăpire”, care este o poveste „interesantă și plină de peripeții,” după cum consideră el amuzat.

Prima persoană căreia i-a confesat orientarea lui sexuală a fost prietena lui cea mai bună, care a acceptat și a înțeles instantaneu prin ce trece, ea însăși fiind „lesbi”. Restul oamenilor din orașul Toplița, județul Harghita, orașul său natal, știu că Norbert este gay datorită „unui eveniment mai puțin fericit” care s-a petrecut la liceul pe care îl frecventa.

„O fată de la mine din liceu mi-a găsit contul de Tumblr pe care postam diferite chestii LGBT și le-a arătat tuturor strigând în gura mare ce am postat. ”

Atunci avea 15 ani. În consecință, Norbert a fost bătaia de joc a colegilor pentru restul perioadei de liceu.

„Am fost înlăturat de prieteni, eram batjocorit… Era super nașpa” povestește el. „Am ajuns într-un punct în care îmi era frică să merg la chioșc să îmi cumpăr mâncare. În orele de religie mi se spunea că o să ajung în iad. Părinții mei, însă, nu știau nimic. Îmi era frică să le spun.”

Într-un final își ia inima în dinți și îi spune mamei, abia găsindu-și cuvintele, că este gay. Plin de emoție, Norbert povestește cum au început amândoi să plângă, iar mama sa i-a spus că e copilul ei, că îl iubește oricum și că, pentru ea, tot ce contează este că el este bine și sănătos.

„M-a ajutat foarte mult să aud chestia asta. Am simțit, în sfârșit, că sunt iubit cu adevărat,” spune el.

Tatăl lui, însă, a aflat de la fiul șefului lui, tot ca o consecință a întâmplării de la școală cu contul de Tumblr. Reacția sa a fost să îi ceară lui Norbert să „își revină”.

„A fost nasol. M-a afectat atunci, dar acum sunt ok. Relația cu tatăl meu nu e grozavă. Nu suntem certați, dar nu suntem nici friends. Fiecare cu treaba lui.”

Norbi spune că povestea lui de coming-out este o poveste în culori. Culorile reci reprezintă sentimente negative, iar cele calde sentimente pozitive.

„Am trecut printr-o perioadă foarte nașpa, dar am ajuns să fiu într-un loc în care sunt apreciat pentru cine sunt și, din punctul meu de vedere, am depășit-o. Cu toate că am avut o perioadă super nasoală, nu o regret, pentru că eu cred că toate chestiile nașpa care mi s-au întâmplat au fost acolo cu un motiv, m-au ajutat să fiu mai matur, mai independent și mult mai puternic.”

Acum, Norbert este student în primul an la secția Publicitate a „Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării”, iar în viitor își dorește să urmeze o carieră în mass-media.

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2018/02/de-vorba-cu-oameni/
Twitter

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.