La 73 de ani, Vica Arsene, o femeie din satul Vutcani, județul Vaslui, deține o colecție impresionantă de obiecte țesute cu mâinile ei. Într-o zi de primăvară, m-a primit în casa ei și mi-a spus povestea ei de viață. Plină de ospitalitate, m-a servit cu câteva felii de pască cu orez și vin, iar apoi mi-a împărtășit secretele meșteșugului pe care l-a practicat vreme de aproape treizeci de ani.

Vica Arsene cu o parte dintre obiectele confecționate

A învățat să țeasă de la mama sa, pe vremea când avea treisprezece ani. Avea în față modelul covorului desenat pe o hârtie, pe care încerca să-l urmeze cu strictețe, ca nu cumva să strice covorul sau cuvertura. Doamna Vica își amintește și că „într-un an, era așa frumos afară, în luna martie. Pe mine mă pusese mama la război, dar la cât de lat era covorul, imediat m-am plictisit. Am țesut puțin, dar apoi am ieșit să mă joc pe afară. Când m-a văzut mama, m-a luat în casă, m-a certat și mi-a și dat două, că trebuia să fac treabă”.

Țesutul în acea vreme era mai mult o necesitate. Cel puțin așa era văzut de familia doamnei Vica. Nu toată lumea știa să țeasă. Era o muncă dificilă și migăloasă. Nici ei nu i-a plăcut la început: „tare m-am mai chinuit când eram mică să învăț a țese”.

Țol în poduri 

Făcea parte dintr-o familie numeroasă. Erau nouă copii la părinți. Trebuiau să își procure venituri, astfel încât să își asigure, cât de cât, un trai decent. Perioada de țesut era iarna. Cum nu se duceau la școală decât vara, când era cald, întrucât nu aveau „papuci de iarnă”, fetele din familie erau implicate în treburi ca țesutul.

Doamna Vica a făcut patru clase. Nepoata sa, Maria, se mira că bunica ei, cu doar patru ani de educație primită în școală, știe să scrie și să citească: „ când a văzut că nu citesc pe litere cu patru clase, a rămas uimită: «Bunică, cum de matale cu patru clase citești și scrii atât de bine? Și mai desenezi și frumos!»”.

„Dacă eram multe, trebuia să scape mama de noi”

S-a măritat la o vârstă destul de fragedă. La șaisprezece ani, și-a schimbat numele în Arsene: „Dacă eram multe, trebuia să scape mama de noi”. A luat totul de la început, împreună cu bărbatul ei: „Viața mi-o fost grea, mamă! Am luat-o de la lingură, am venit în câmp și m-am mutat într-o căsuță mititică întâi, fără acoperiș deasupra, fără nimic. Dormeam jos, ca purceii, pe câteva paie. Numai prin multă muncă am reușit să ne facem gospodăria”.

Ambiția, speranța și hărnicia le-au dirijat viața celor doi: „Am fost și o femeie optimistă și mi-am dat și omu’ după mine. Tot timpul îi spuneam „Lasă c-o să avem! Lasă că o să fie bine! Lasă că o să facem!” Dacă azi am avut o bucată de mămăligă pălită (n.red. coaptă pe plită și apoi unsă cu ulei si usturoi, cunoscută drept „mâncarea săracului”), pentru noi era suficient. Cu ea am reușit să facem avere”.

„Oamenii de la oraș aveau pretenții să se asorteze cuverturile cu covoarele de pe jos”

Vara cei doi lucrau pământul, pe când iarna se îngrijeau de treburile gospodărești. Doamna Vica a început să țeasă din ce în ce mai mult, pentru ca familia să nu aibă lipsuri. Țesea covoare, cuverturi, lăvicere, pichiri, în funcție de cerințele clientului: „Nici nu zici că veneau la mine și prindeau rând cu câte doi ani înainte și trebuia să îi amân: «Domnule, n-am timp anul ăsta». Zici că le făceam programare”.

Lăvicer

Orășenii aveau anumite dorințe legate de aspectul final al produsului: covorul trebuia să aibă aproape aceleași culori precum cuvertura de pe perete sau invers. De obicei, le voiau crem sau albe. Cremul era obținut într-un mod inedit. Trebuiau culese flori de tei, care erau fierte, iar în lichidul respectiv erau ținute firele de lână sau bumbac, pentru a se colora.

Covor făcut din ițe colorate cu flori de tei

Cele mai căutate erau covoarele ițate sau cele din andrele. Covoarele din andrele erau cel mai greu de realizat: „Trebuia să întinzi firele, iar cu andrelele scoteai, după model, ochiurile care trebuie. Ițatele sunt cu model, pe care-l stabileai la nevedit. La noi în sat foarte puține femei aveau.”

Urzeai, depănai, întindeai ițele și după țeseai

Întregul proces de realizare a covoarelor era îndelungat și migălos. Există câteva etape care trebuie respectate în ordine: la război întâi se urzea, apoi se învelea (n. red. depăna), se lega gură(n. red. se întindeau ițele) și apoi te apucai de țesut: „Apăsai pe pedale, dădeai cu suveica de bumbac, apoi dădeai cu vătala, băteai bine, schimbai jos pedala, dădeai cu cealaltă de lână și iar băteai bine. La „covoarele alese”, dădeai cu păpușa, nu cu vătala. La sfârșit, le băteai cu pieptănele, ca să nu se destrame. Trebuia multă forță”.

Cuvertură „aleasă”

Materialele necesare pentru covoare sau cuverturi erau destul de accesibile. Se puteau procura și de la magazinele din sat. Aveai nevoie de bumbac, ață, andrele, ace, vopsea: „Un kilogram de bumbac costa zece lei”.

Războiul de țesut era un instrument destul de masiv, care ocupa mult spațiu în casă, dar care era alcătuit și din multe piese: „E alcătuit din stative, ițe, suluri, scripeți, tălpici… Îs atâtea obiecte la război. Slobozitor, cordeici, urzeală, spată, suveici (una de bumbac și una de lână), vătală. Are multe piese”. Femeile, de obicei, își împrumutau una celeilalte piesele de care aveau nevoie, pentru a mai suplini din eforturile financiare.

Pichire

După ce a adunat o zestre considerabilă, doamnei Arsene i s-a propus să împrumute obiectele lucrate pentru o expoziție. Unul dintre organizatori era consătean. Se cunoșteau. Dumneaei avea mare încredere în el, pentru că se ocupa cu activitățile culturale din sat. Soțul ei era mai reticent: „Îi dădusem multe. Omu’ meu nu mai tăcea din gură nici noaptea, că «dacă nu mi le mai dă înapoi?» Tot îi ziceam: «Măi, da’ taci, că e om de frunte la noi în sat, cum să nu mi le dea înapoi?”».

Covor cusut

În total, doamna Vica a ajuns să vândă suficiente cuverturi și covoare cât să își țină copiii la facultate și să își construiască gospodăria. În medie, un covor costa trei sute de lei: „Cel mai multe am făcut patru cuverturi și două lăvicere și am ieșit galbenă ca ceara și am aruncat sulurile în drum când am terminat. Așa am făcut! În drum au ajuns! Nici n-aveam lumină. Puneam lampa și țeseam. Nu degeaba m-a trimis domn’ doctor la operație la ochi. Dar așa stau. Nu mă duc. Pe mine așa mă ține Dumnezeu”.

Conservarea cuverturilor și covoarelor

Ca să aibă longevitate, obiectele confecționate erau spălate cu „piatră vânătă”. Cei mai cunoscuți inamici ai acestora sunt moliile, întrucât preferă materiale bogate în cheratină, ca lâna. Sulfatul de cupru, cunoscut și sub denumirea de piatră vânătă, reușea să țină la distanță moliile. Totodată, substanța este și un germicid și, practic, erau și dezinfectate prin distrugerea bacteriilor.

Metoda de spălare a covoarelor și cuverturilor cu sulfatul de cupru nu a fost folosită prima dată de doamna Vica în familia sa. Există o adevărată tradiție transmisă de femeile din familie: „Mi-o dat mama, care avea de la bunica, care, și ea, îl avea de la mama ei un covor. L-am purtat și eu. Fiecare dintre noi l-a dat cu piatră vânătă”.

Mileuri și fețe de masă cusute

„Mă crezi dacă-ți zic că am dus cu mâinile astea și douăzeci și patru de tone în gară?”

Dacă iarna ocupația de bază era țesutul, pe timpul verii, agricultura era cea de pe urma căreia făceau rost de venituri și hrană. Nu după mult timp de la venirea comuniștilor la conducerea țării, doamna Arsene a început să lucreze la C.A.P (Cooperativa Agricolă de Producție), unde „a fost fruntașă”, mărturisește dumneaei. Lucra din greu pentru a nu duce lipsuri familia: „Ogorul meu se cunoștea față de toate ogoarele. Mă crezi dacă-ți zic că am dus cu mâinile astea și douăzeci și patru de tone în gară?”.

Consolarea muncii istovitoare pe care o depunea se materializa prin recoltele pe care le primea, când ceilalți din jur primeau mai puțin, după cum lucrau la câmp. Avea spor când știa pentru ce luptă. Se gândea și la binele țării: „Și știi ce ziceam? Că ce bine îmi pare că au armata și spitalele ce mânca. Asta vorbă o ziceam! Și la sfârșit, mie îmi dădeau un car din douăzeci și patru de tone. Cel de alături făcea cinci tone. Am muncit cinstit și bine. Îs mândră de asta!”

Zestrea copiilor

Chiar dacă nu a mai țesut după Revoluție decât ocazional, doamna Vica a reușit să adune nouăzeci și trei de covoare, cuverturi, lăvicere, pichiri, ștergare, milieuri. Nu sunt toate confecționate de ea. Unele sunt primite de la vecine, prietene, cunostințe, pe post de amintiri. Avea mai multe, dar a dat, la rândul său, altora, cu același rost.

Se gândea să le facă pe toate străine, însă cei doi copii ai săi, Mihai și Maria, s-au opus categoric. În cele din urmă, doamna Vica a decis să le lase lor cele lucrate sau primite: „O să le las copiilor, că și așa nu mă lasă să le dau altora. Stau în saci de nailon. Poate vor lua bani frumoși pe ele peste ani”.

Mileuri cusute

Și-ar fi dorit ca urmașii ei să ducă mai departe tradiția cusutului, așa cum și ea a dus-o mai departe, din generație în generație. Dacă nu în familie, măcar la nivelul comunității: „Nu am învățat pe nimeni, dar ar fi prins bine. La noi în sat trebuia să se facă un atelier, ca să învețe și generațiile viitoare să țeasă. Ce bine ar mai fi dacă s-ar păstra tradițiile!”

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2019/05/mi-am-facut-gospodaria-si-mi-am-tinut-copiii-cu-razboaiele-de-tesut/
Twitter

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.