În atelierul său destul de mic și aglomerat, însă primitor, pe care îl împarte cu soția sa, pantofarul Olimpiu Huluban execută reparații zilnic. Cu o experiență de peste paisprezece ani, el explică în ceea ce constă meseria sa și cum a ajuns să o practice.

Olimpiu Huluban

Faianță, gresie, zidărie, tencuială, iar meseria de bază, strungar

După terminarea studiilor la o școală profesională, Olimpiu a devenit strungar. Până să intre în domeniul încălțămintei a durat ani buni. A lucrat în străinătate, în construcții: punea gresie, faianță, tencuială, zidărie și nu numai: „În Spania îmi dădeau 70-80 de euro la program de opt ore. Și ieșeam cam la 1600 euro pe lună, din care o mie îi trimiteam acasă în fiecare lună. N-am stat cu anii, numai cu lunile. Să stai să pui gresie afară la 40 de grade, că eram în Valencia, nu era chiar ușor”.


A rămas impresionat de frumusețea țării și-și amintește de peisajul Castellonului. Imaginile de acolo i s-au întipărit profund în minte. Olimpiu povestește că dacă mergi pe autostradă, se vede orașul „întins ca o masă”, care e cam de șapte sau opt ori mai mare decât Clujul. Marea se vede deasupra orașului. „Că mergi în Franța, Italia, Ungaria, e aproape același lucru, dar când treci și vezi Spania… Fain! Nu se compară.”


În Italia, a lucrat în domeniul forestier. Era pădurar. „Mă urcam în vârful muntelui cu drujba, la tăiat lemne, la încărcat. Și asta e o meserie, să tai cu drujba.” Doar că dezavantajele nu puteau fi trecute cu vederea: lucra câte zece-douăsprezece ore pe zi și primea zilnic în jur de 25 euro. Din banii câștigați puteai să îți plătești chiria, îți luai mâncare și țigări, dacă fumai. Rămâneai cam cu zece euro pe zi.

Polizor


Olimpiu a lucrat și în mină vreme de trei ani. Acolo muncea la puțuri de cercetare. Un puț avea adâncimea de 30m. „O fost foarte frumos”, spune Olimpiu cu ironie în glas. „Mă băgam acolo și nu aveam treabă cu oamenii. Numai eu, singurel, aveam treabă acolo, în fundul pământului. Îmi făceam treaba, apoi ieșeam afară și gata.”

„De mic mi-o plăcut să-mi tocmesc pantofii”

Inițial, Olimpiu a lucrat în mai multe fabrici unde se confecționa încălțăminte. Când a văzut cum este asamblat pantoful și cum ajunge la finalul benzii, a fost uimit: „M-am gândit, așa, în capul meu, că dacă aș ști și eu meseria aceea… Mai ales că de mic mi-o plăcut să-mi tocmesc eu pantofii.”


La o bandă se aflau circa 20-25 de persoane, iar timpul de rulare a benzii era de aproximativ patruzeci de minute. Vine pantoful pe bandă și fiecare face operațiunea pe care o are, în timp ce banda merge. Iei pantoful, faci ce îți era atribuit, îl pui înapoi. Până în capăt, încălțămintea e direct în cutie. „Și e interesant că la un capăt sunt doar fețe și calapoade, iar în celălalt capăt e și pus în cutie.”


La altă firmă unde a lucrat, tălpuia într-o zi, fixa talpa, băga și îl scotea din presă. Le făcea pe toate singur și contra cronometru. Pe zi, tălpuia 500-600 de perechi, în opt ore. Avea 10 secunde la fiecare bucată ca să facă operațiunile. Asta înseamna 20 de secunde pe pereche. Dacă nu se încadra, trebuia să oprească banda. „Unu te mai încurca. Nu era tras bine de la cei dinainte și numai cât ridicai talpa de două ori, deja plecase banda.”

Presă manuală


„Am zis să ne deschidem noi, să nu mai lucrăm pentru alții”


După patru ani de lucrat prin fabrici, Olimpiu, împreună cu soția sa, Alina, au decis să își deschidă un atelier, pentru a nu mai depinde decât unul de celălalt: „dacă am fost amândoi în domeniu, că și ea a fost la încălțăminte, am zis să ne deschidem noi, să nu mai lucrăm pt alții. Să ne deschidem firma noastră.”


Au fost încrezători la început. Au închiriat un spațiu comercial în Piața Mărăști din Cluj-Napoca, apoi și-au cumpărat utilajele, instrumentele (presă, polizor, mașină de cusut, calapoade) și materialele consumabile (ață, soluții de lipit, ca prenadez, pingele, capace). Olimpiu e de părere că „pe astea tre’ să le ai mai întâi de toate. După, te apuci și aștepți să-ți vină clienții”.

Mașină de cusut


Doar că la început le-a fost greu. Nu prea aveau clienți, ceea ce a dus la amortizarea investițiilor mult mai târziu. A durat un an până să-și facă o clientelă: „Stăteam cu nevastă-mea și mâncam câte o pungă de semințe și așteptam să vină lumea. Stăteam cu ușa larg deschisă și tot nu se băga nimeni pe ușă. Apoi, încetu’ cu încetu’, a venit unu’, apoi altul. Dacă lucrezi bine, se anunță între ei. Dacă lucrezi prost, iar se anunță unul pe altul. Încetuc, ne-am făcut clienți de nu mai joiam (n.red. nu le mai făceam față).”


Răbdarea și munca serioasă au fost cheile succesului. Nu și-au pierdut speranța, chiar dacă nu câștigau bani suficienți: „Cam un an de zile n-am mers cu bani de aici acasă. Durează până îți faci clienți. Că și aici mulți au deschis. Fusese cineva cu plăcinte pe aici, iar după o lună, a închis și a plecat. Dacă a văzut că n-are clienți… Ca să ai clienți trebuie să ai răbdare.”

„Fac reparații și tălpuiesc”


Olimpiu nu e calificat ca pantofar, „că n-are diplomă”. Dar execută reparații și tălpuiri, adică schimbat de tălpi. El cumpără tălpi noi și le înlocuiește pe cele vechi. Reparațiile sunt de la A la Z: „Orice reparăm la încălțăminte”.


Înainte, făcea tras manual și tălpuit. Venea omul cu fețele pantofului și i-l făcea ca nou. În trecut, a lucrat și la o firmă care făcea pantofi de dans. Acolo, tot pantoful se făcea manual.

Tălpuirea unei perechi de pantofi


Pantoful are o mulțime de părți componente: ștaif, bombeu, talpă, branț, acoperiș de branț, carâmbi, căpută. Pentru toate acestea, Olimpiu execută reparații cu instrumentele sale: cuțitul de șuștăr (folosit pentru curățarea tălpii), falsul (tragerea și întinderea pielii pe calapod, ca să stea mulată), texierul (pentru scoaterea cuielor din pantof), rașpila (pentru scămoșarea pielii, are același scop ca polizorul). Olimpiu folosește și soluții speciale pentru lipit (Aderom, Prenadez) și halogenat talpa (halogen, care se aplică înainte de reparații cu douăsprezece ore).

1- foarecă
2- texier
3- ciocan
4- rașpilă
5- texier
6- fals


Schimbatul fierului de glenc și al capacelor de la toc


Cea mai dificilă reparație, după Olimpiu, constă în schimbatul fierului de glenc: „Înăuntrul tălpii este un fier. La papucii cu toc, spre exemplu, fierul de glenc ajută la fixarea tocului, ca să nu fie mobil. Că altfel s-ar duce tocul în spate. La ghete e mai gros decât la pantofii cu toc”. Pentru a fi înlocuit, trebuie desfăcute cele două rânduri de branț, iar fierul trebuie băgat între ele.


Acest tip de reparații este efectuat, în medie, de două ori pe săptămână. Prețul, de obicei, este de șaizeci de lei. Uneori poate să varieze în funcție de complexitate.

Fiare de glenc și capace de toc


Cea mai ușoară reparație este înlocuirea capacelor de toc, iar prețul este de zece lei. Lucrarea se efectuează pe pereche, nu la bucată. „La bucată se lucră numai la cei care au un picior”.

„Unii așteaptă să le faci papucii ca din fabrică”


Când vine vorba despre interacțiunea cu clienții, Olimpiu lasă această grijă în seama Alinei: „Soția mea se preocupă. Ea nu are nicio problemă. Mie nu îmi place să curăț ouă. Spun o dată, dacă mă înțelege de bine, dacă nu, la revedere. De obicei ea îi preia și vorbește cu ei. La mine răbdarea s-o gătat. Nu mai este.”

Pingea


Îi place să repare, mai mult decât să discute cu cei care îi trec pragul atelierului. Știe că unii dintre clienți sunt foarte dificili, mai ales că nu înțeleg diferența dintre un pantof nou și unul reparat: „așteaptă să le faci pantofii ca noi, ca din fabrică. Și n-ai cum să-l faci. Și zic „acolo un pic”, „acolo un pic”. Și chiar dacă le ceri puțin, mai și negociază banii ăia. Chiar dacă prețul e fix. La pensionari, mai ales, întâlnești așa ceva: dacă eu le fac reducere până la șase lei, mă întreabă dacă nu las cu cinci. Și îi las așa, că n-am ce face. Îs ai noștri.”


„Noi suntem ultimii mohicani”


Pe lună, soții Huluban reușesc să strângă din reparații venituri egale cu două salarii obișnuite. Din suma adunată, scad chiria pentru atelier, materialele consumabile, iar restul le rămân lor: „Aici luăm bani în fiecare zi. Nu-s mulți. Trăim decent, nu ne lăfăim. Numai decent”.


De asemenea, ambii se bucură de faptul că „Nu ne comandă nimeni. Doar ea pe mine și eu pe ea. Bine, ea mă mai comandă și acasă, după ce mergem”. Satisfacțiile nu-s multe, dar sunt ușor sesizabile: „vii când vrei; de exemplu, programul începe la 9, dar noi venim la 7, că n-avem de lucru acasă. Avem mult de lucru, de aia venim mai repede. Ai și bani zilnic, nu o dată la două săptămâni sau pe lună.”

Olimpiu Huluban 


I-ar plăcea să instruiască și alți oameni în meseria sa, în care, din nefericire, sunt din ce în ce mai puțini profesioniști: „Aș recomanda-o, dar nu am cui. Nu se mai fac școli și nu mai sunt meserași din ăștia. Noi suntem ultimii mohicani. Noi am lucrat la particular și de acolo am învățat. Așa am învățat. Și în mod normal am furat meseria, cum s-ar spune. Iar cea mai bună meserie e cea pe care o furi. Te uiți la unu’ ce face și apoi faci și tu, ca maimuța.”


Deși e o meserie care „îți tocește coloana”, Olimpiu nu s-a gândit să renunțe. Nici acum nu îmbrățișează această idee: „În construcții nu văd un lucru bun. La anii ăștia, să te sui pe schele și pe tavane, cum am făcut acuma 10-15 ani, e prea greu. Și încă vreo cincizeci de ani vreau să mai lucru aici. Cel puțin încă cincizeci.”

RSS
Follow by Email
Facebook
Google+
http://studentpress.ro/2019/06/de-la-strungar-la-pantofar/
Twitter

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.