De ce nu mănânci? Vai, ce slabă ești! Vrei să te îmbolnăvești? Crezi că te plac băieții așa, anorexică? Asta auzeam săptămânal, în primii doi ani de liceu, de la majoritatea oamenilor din jurul meu. Eram sătulă de a le auzi opiniile, iar ceea ce vedeam eu la mine era complet diferit de ce vedeau ei.

Anorexia este definită ca o boală psihică din categoria tulburărilor alimentare, caracterizată prin restricția consumului de alimente, ceea ce, în majoritatea cazurilor, duce la o greutate semnificativ scăzută, în contextul vârstei, înălțimii, sexului; o teamă intensă de creșterea greutății și o alterare în percepția greutății/formei corpului.


Începuturi

Eram la grădiniță când mi s-a spus pentru prima oară că sunt grasă. Nu înțelegeam foarte bine ce înseamnă asta, dar știam că nu e un lucru bun. Crescând, vedeam diete peste tot – prietenele mamei discutau mereu noi metode, revistele erau pline de „sfaturi” de slăbit. Eu eram plinuță și ceva mai înaltă decât restul copiilor. Deci, evident, eram ținta unor comentarii și replici mai puțin drăguțe. Am crescut venerând fetele slabe din reviste, urând corpul în care mă aflam și dorindu-mi să arăt diferit.

Eram la grădiniță când mi s-a spus pentru prima oară că sunt grasă. Nu înțelegeam foarte bine ce înseamnă asta, dar știam că nu e un lucru bun. Crescând, vedeam diete peste tot – prietenele mamei discutau mereu noi metode, revistele erau pline de „sfaturi” de slăbit. Eu eram plinuță și ceva mai înaltă decât restul copiilor. Deci, evident, eram ținta unor comentarii și replici mai puțin drăguțe. Am crescut venerând fetele slabe din reviste, urând corpul în care mă aflam și dorindu-mi să arăt diferit.

De cele mai multe ori, anorexia apare în adolescență, între 15-19 ani, dar poate să apară și în copilărie sau chiar la maturitate. Totuși, o mare parte dintre persoanele care suferă de tulburări alimentare nu ajung să fie tratate.

Am stat de vorbă cu Alexa Arusoaiei, psiholog, pentru a înțelege mai bine cum funcționează anorexia nervoasă și care sunt cauzele de la care pornește.

Alexa Arusoaiei, Psiholog

„Contează foarte mult factorii socio-culturali, cum ar fi marketing, publicitate, ceea ce ni se prezintă ca fiind un corp ideal. Pe de altă parte, mai contează și experiențele interpersonale, iar familia poate avea o influență activă: comentarii, critici, în legătură cu corpul unei persoane. Tot de la familie putem învăța și prin modelare, dacă unul dintre părinți se confruntă cu tulburări alimentare, s-ar putea ca adolescentul sau copilul să învețe de la părinte anumite comportamente. Mai sunt și prietenii și anturajul, apărând frecvent mai ales la adolescenți comparația cu ceilalți. Un alt factor important ar fi personalitatea. Aici e vorba de perfecționism sau afectivitate negativă, ca trăsătură.”

Eram determinată să slăbesc când am terminat clasa a 8-a. Voiam să ajung la fel de slabă ca fetele pe care le admiram. Eram convinsă că așa m-ar place și pe mine toată lumea, și nimic nu mă putea opri din a crede asta, devenise o obsesie. Atunci am început să mănânc din ce în ce mai puțin.

La începutul liceului, după o vară de foame, toți mă felicitau. Colegii din gimnaziu mă opreau să mă întrebe cum am reușit. Eu mă prefăceam că s-a întâmplat fără să fac ceva anume, dădeam din umeri și mergeam mai departe. Părinții mei au observat că nu mâncam și că slăbisem, bineînțeles că m-au dus la medici. Un an de analize, priviri îngrijorate și certuri. Primul la care am fost, un nutriționist, s-a uitat dezaprobator la mine. Mi-a spus că o să mă îmbolnăvesc, că îmi bat joc de corpul meu, că aș putea să mor. M-a făcut să promit că o să mănânc și m-a trimis acasă cu o „dietă” de 2000 de calorii. Am continuat să slăbesc.

Pe lângă pierderea substanțială în greutate, câteva dintre simptomele fizice care apar la persoanele cu anorexie sunt: oboseală, insomnie, pierderea menstruației la femei, piele uscată, deshidratare, dureri abdominale, bătăi neregulate ale inimii, tensiune scăzută.


Control

Faptul că oamenii mă invidiau că eram slabă, îmi confirma convingerile. Între timp, fără ca eu să conștientizez asta, greutatea devenise o chestiune de control. Dacă nu mâncam și slăbeam, aveam control asupra mea și implicit asupra lumii mele. Mă îngrozea ideea de a lua în greutate.

Anorexia nu e neapărat despre mâncare. Este mai mult o metodă extrem de periculoasă de a face față emoțiilor copleșitoare, emoții pe care uneori nu le știm stăpâni. Conform unui studiu realizat la nivelul Europei, peste 70% din persoanele care suferă de tulburări alimentare prezintă afecțiuni comorbide: tulburări de anxietate, precum OCD-ul (>50%), tulburări afective, cum ar fi depresia (>40%), self-harm (>20%), consumul de substanțe (>10%).

„E extrem de necesar un plan individualizat, care se poate realiza doar cu o evaluare complexă din partea psihologului, dar este utilizată frecvent și o echipă multidisciplinară, cu colaborarea mai multor specialiști, cum ar fi psihiatru, dacă anorexia este avansată, psiholog, un medic care să monitorizeze simptomele și un nutriționist de la care pacientul să învețe să se alimenteze corect. Bineînțeles, este important ca și familia să fie implicată în tot procesul terapeutic. Să înțeleagă ce înseamnă tulburarea, să discutăm îngrijorările care apar, felul în care reacționează la ceea ce face și spune adolescentul”, adaugă psihologul Alexa Arusoaiei.

După o vreme, am ajuns și eu la psihoterapeut. Am reușit, în final, să mă înțeleg puțin mai bine, și să îmi remediez relația cu mâncarea. Am realizat că există lucruri mai importante decât greutatea. Și, cel mai important, am acceptat că nu pot să dețin controlul mereu.


Bullying

Gia are 27 de ani și a terminat psihologia la Timișoara. În prezent, se pregătește să devină terapeut. Și ea a trecut prin experiența anorexiei. Una dintre cauze a început din generală. Gia era cea mai înaltă din clasă. S-a dezvoltat puțin mai repede, iar colegii o considerau grasă și râdeau de ea, deși corpul ei era normal. Nu îi plăcea cum arată, dar lucrul ăsta nu îi afecta alimentația. Totuși, bullying-ul la care fusese supusă și-a spus cuvântul.

Gia are 27 de ani și a terminat psihologia la Timișoara. În prezent, se pregătește să devină terapeut. Și ea a trecut prin experiența anorexiei. Una dintre cauze a început din generală. Gia era cea mai înaltă din clasă. S-a dezvoltat puțin mai repede, iar colegii o considerau grasă și râdeau de ea, deși corpul ei era normal. Nu îi plăcea cum arată, dar lucrul ăsta nu îi afecta alimentația. Totuși, bullying-ul la care fusese supusă și-a spus cuvântul.

„Eu puneam pe seama faptului că eram, în viziunea mea, grasă, toate problemele – că nu aveam prieteni, că nu mă înțelegeam cu toată lumea, că băieții nu îmi dădeau atâta atenție câtă le dădeau fetelor slabe.”

La 22 de ani terminase facultatea, nu își găsea un loc de muncă, și era într-o relație în care nu se simțea fericită. Greutatea a fost singurul lucru asupra căruia simțea că mai are control. Atunci a început dieta ei. O dietă care în scurt timp a ajuns la extrem.

La fel ca multe alte femei tinere, Gia le admira pe fetele anorexice de pe social media. Își dorea să aibă și ea determinarea lor, și simțea că dacă ar arăta ca ele, viața ei ar fi mai bună.

„Simțeam că dacă schimb în exterior, felul în care arăt, poate nu va mai fi așa. ”

Dorința de a slăbi o obseda. Se gândea adesea la dietă și lucruri precum „Câte kilograme aveam dimineața?”, „Câte kilograme aveam la prânz?”, „Ce am mâncat?”, „Câte calorii am mâncat?”, „Cum ar fi să nu mai mănânc deloc până mâine la prânz?”

Conform unui studiu publicat în The American Journal of Clinical Nutrition în aprilie 2019, procentele tulburărilor alimentare aproape s-au dublat în perioada dintre 2000 și 2018. Prevalența acestor tulburări a crescut de la 3.5% la 7.8%.

„Datorită simptomelor care apar, care sunt atât sociale cât și fizice, persoanele cu anorexie sunt destul de marginalizate. Pe de o parte se marginalizează singure, deoarece multe dintre ele au preocupări foarte mari cu mâncatul în public. Pe lângă asta, mai există și bullying-ul.” , mi-a explicat doamna psiholog.

Pentru Gia, cel mai greu, emoțional vorbind, a fost la început, pentru că greutatea ei nu scădea cum ar fi vrut. Iar asta o făcea să se simtă și mai descurajată. Dar apoi a început să slăbească rapid. Apropiații au observat asta; toți o felicitau pentru „reușită”. Gia nu credea că are o problemă. Număra caloriile, refuza mâncarea care i se oferea, dar se simțea motivată să continue, din moment ce toți îi spuneau „Ce bine arăți!”

„Nu a existat nici măcar o persoană care să îmi spună « Măi, ești exagerat de slabă, ți se văd coastele! » Mă și hrăneam din complimentele alea.”


Vindecare

Faptul că se simțea în sfârșit slabă îi dădea siguranța și încrederea în sine pe care nu le avusese înainte. Dar efectele negative ale obiceiurilor ei au apărut abia după un an, când a început să aibă amețeli și nu mai avea menstruație. Dar a continuat așa încă o vreme.

„Cred că acolo, în sufletul meu, conștientizam că mă apropii cumva de anorexie sau de probleme de alimentație, și eram mândră de mine că pot. Pentru că eu, toată viața până atunci, le admiram pe fetele cu anorexie”

Gia

Conform statisticilor, doar 10% din persoanele care suferă de tulburări alimentare primesc tratament. În jur de 46% din anorexici se vindecă complet, la 33% tulburarea ameliorându-se, în timp ce restul de 20% rămân cu anorexie nervoasă cronică, pe perioadă îndelungată. Dintre toate tulburările psihice documentate, anorexia are cea mai mare rată a mortalității, venind „la pachet” cu alte afecțiuni.

Gia a reușit să iasă din relația nefericită în care era. A început un curs de formare, pentru a deveni terapeut, ceea ce a ajutat-o cel mai mult. Procesul ei de vindecare a venit din interior. A învățat să se accepte pe sine și a realizat că poate să fie fericită, să aibă o relație și o carieră, și dacă nu e extrem de slabă: „Am început să lucrez cu mine, cumva, și cred că asta m-a salvat în momentul respectiv. ”

Gia este acum aproape de a-și lua certificatul de liberă practică. Lucrând cu terapii alternative, alături de o comunitate de oameni dedicați, își dorește să îi poată ajuta pe cei care trec prin ce a trecut și ea.

Conform doamnei pshiholog, pentru a fi de ajutor cuiva care suferă de anorexie, e important să nu îi comparăm cu ceilalți și să nu comentăm despre felul în care arată: „Putem ajuta, în primul rând, prin discuții, de exemplu despre diferența între un corp sănătos și unul care nu este sănătos. Putem să încurajăm persoana să își exprime emoțiile, în special pe cele negative. Să discutăm despre un ajutor profesional, acolo unde deja anorexia depășește anumite limite, să informăm și să instruim familia, prietenii, despre tulburare, ce înseamnă, ca să nu aibă concepții greșite. Din punct de vedere social, este foarte important să ajutăm persoana cu anorexie nervoasă să nu se izoleze, deoarece tendința de a face asta este foarte mare”.

Tendințele de a restricționa alimentația nu dispar complet. Dar ce se poate schimba este felul în care ele sunt abordate.

Atât pe Internet, cât și în viața reală, multe persoane și mai ales fete, admiră persoanele slabe sau anorexice și își doresc la rândul lor să fie la fel. Anorexia face din ce în ce mai multe victime, în special în rândul tinerilor. De multe ori este trecută cu vederea, dar fără un tratament adecvat, poate avea consecințe permanente.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.