Stagiul militar era obligatoriu în perioada ceaușistă. Legea nr. 14 din 28 decembrie 1972 prevedea că „Serviciul militar este obligatoriu pentru toţi cetăţenii români, indiferent de sex”. De cum terminai liceul și împlineai 18 ani, erai chemat în cătănie.

Am stat de vorbă cu domnul Ioan Codreanu, în vârstă de 50 de ani, din satul Corbu, Harghita care a făcut armata în 1989, ultimul ciclu de armată, cu 1 an și 4 luni. Acesta a desfășurat stagiul militar și a fost și participant la revoluția izbucnită la Timișoara. A trecut prin momente de chin și frică. Armata însemna disciplină, ordine, dar și lipsă de libertate și reguli stricte.

Recrutarea

„Orice tânăr aștepta ordinul de recrutare (știind că e obligatoriu) când se apropia vârsta majoratului. După majorat, primeai ordinul de încorporare și un cod cu numărul unității unde urma să desfășori stagiul militar. Eu am făcut armata la Lugoj, la Securitate, un an și patru luni, atât se făcea atunci.”, povestește Ioan.

Recrutarea consta într-un examen medical și un test psihologic. Puteai fi declarat inapt, apt necombatant sau apt combatant. Inapt însemna că nu puteai să îndeplinești serviciul militar, apt necombatant însemna că nu puteai participa efectiv la lupte, aveai alte atribuții, iar apt combatant se referă la cei care pot participa la lupte sau război. Militarii adevărați erau considerați apți combatanți, luptători. Aproape că era o rușine să fii considerat inapt din punct de vedere medical.

Ioan mai spune că părerea general acceptată în societatea de atunci era „dacă n-ai făcut armata, nu ești bărbat”. De asemenea, acesta își amintește cum la încorporare trebuia să ai „cufărul” (o valiză de lemn cu lacăt): „În gară te așteptau militari de la toate unitățile. Erau recruți din toate colțurile tării. Se mai numeau răcani sau bibani. Când ajungeai la unitate, lăsai hainele civile, primeai echipament și erai dotat cu toate cele necesare. Începea perioada de instruire de aproximativ trei luni. După, treceai în ciclul unu.”.

Ciclul unu era cel mai persecutat. În ciclul doi, deja totul devine rutină. Pregătirea fizică nu mai pare dificilă, toți fiind în formă.

Perioada de instruire

Perioada de instruire consta în marșuri (cântece), exerciții fizice, trageri la poligon cu mai multe tipuri de armament: „În armata nu se doarme, se execută programul de somn. Eram întotdeauna pregătiți pentru alarme. Puteau să fie alarme fară ieșire și cu ieșire. La alarmele cu ieșire, trebuia să fii echipat în 5 minute, să-ți iei arma și echipamentul (ranița). În 5 minute, trebuia să fie făcut rândul, să fie toți aliniați. După o lună și jumătate de la încorporare, urma depunerea jurământului, un fel de botez. Trebuia să juri să-ți aperi țara sub semnătură. După jurământ, în caz că dezertai, pedepsele erau mult mai aspre.”

O zi în armată

O zi începea cu programul de înviorare pe platoul de alergare. „Luam micul dejun. La 8 era adunarea pe platou – inspecția de dimineață. La inspecție se controla să fii bărbierit (era mai bine să te bărbierești de dimineață). Aveam ac și ață la bonetă. De exemplu, dacă ți se rupea un nasture, trebuia să îl coși. După care începea programul de instrucție, de muncă. Seara se făcea curățenie generală, se curăța echipamentul și armamentul. Frecam mozaicul de pe beton cu cremă pentru bocanci, ca să strălucească. Fiecare soldat, când îi venea rândul, trebuia să facă plantonul. Erau trei schimburi de câte 3 ore fiecare.”, mai povestește Ioan.

După perioada de trei luni, urma perioada de specializare.

Perioada de specializare

Perioada de specializare consta în cursuri de gradare. Te specializai pe un anumit tip de armă. Urmai pentru câteva săptamâni cursuri de pregătire, la finalul cărora aveai de dat un examen.

„Eu m-am specializat în aruncătoare de grenadă antitanc (AG 9) – tun fară recul, montat pe trepied, pregătit pentru lovitură cumulativă, care avea nevoie de patru servanți. A durat o lună și jumătate. La final, am susținut un examen – trageri la poligon. După terminarea cursului, am primit gradul de caporal. Am luat în primire încă două plutoane de recruți noi, pe care trebuia să-i instruim în funcție de capacitățile pe care ni le-am însușit noi. Garda dura două săptămâni (la Drapelul Unității trebuia să ai mănuși albe și îmbrăcăminte de paradă).”, își amintește el.

Uniforma

Despre uniforma militară acesta spune că erau de mai multe feluri: „Aveam ținute de vară și de iarnă (din postav kaki) și ținută de gală, pe care o purtam când depuneam jurământul, la ocazii festive, primirea oficialilor, defilări, parade. Petlițele (bucata de stofă colorată aplicată pe partea din față a gulerului) erau diferite, în funcție de grad.”

Ioan mai spune că aveai dreptul și la concediu, un anumit număr de zile care depindea de grad și funcție. Primeai solda (remunerația soldatului), pornea de la vreo 67 de lei. Mai primeai zile libere ca recompense pentu activități și merite deosebite. De exemplu, primeai cinci zile de permisie daca trăgeai bine cu arma – 30 de puncte. Cu cei de acasă se comunica prin scrisori.

Autogospodărirea

La Gospodăria Agrozootehnică a Unității (GAZ), Ioan relatează că: „erau porci și aveam ogoare. În fiecare zi, un pluton trebuia să facă serviciul pentru pregătirea mesei. Când plutonul era de serviciu la GAZ, mergeam în formație, neînarmați la muncă, de multe ori cu cântec (cântece patriotice) și făceam muncile care erau de făcut acolo, la tăiat de tulei (porumb), de exemplu.”

Pe lângă aspectele negative legate de stagiul militar, există și aspecte pozitive ce țin de solidaritate, socializare, disciplină, ordine, lucru în echipă: „Înveți să duci o viață ordonată, îți faci prieteni și devii mai solidar”.

Izbucnirea Revoluției

Ioan rememorează ultima noapte înainte de izbucnirea Revoluției și povestește cum a ajuns de la Lugoj la Timișoara: „În după-masa zilei de 15 decembrie 1989, a sunat alarma. Eram obișnuiți cu alarmele, era un exercițiu pe care-l făceam mereu. Ne-am adunat pe platou fară armamentul și echipamentul din dotare, eram doar în uniformă. Am urcat în mașini fară să știm unde mergem și ce aveam de făcut. Am plecat de la Lugoj, de la unitate. Când am ajuns la Timișoara, ni s-a ordonat să facem baraje pe străzi. La prima impresie, era un miting anti-comunist, de circa 200 de persoane. Am blocat strada câteva ore și apoi ne-au dus la cazarma din Timișoara. A fost ultima noapte când am dormit pe o saltea”.

Începutul sfârșitului

Oamenii se săturaseră de regimul ceaușist, de foame, de chinuri și abuzuri. Voiau libertate și, până la urmă, au obținut-o. Nimeni nu știa ce urmează și cât de grav va fi. Acesta a fost momentul în care se poate spune că Revoluţia începuse la Timişoara. În următoarele zile, zeci de oameni și-au pierdut viața și mult mai mulți au fost răniți. A fost începutul sfârșitului.

Clipele grele sunt retrăite de Ioan care încă își amintește chinurile prin care a trecut: „Au urmat zile grele. Următoarea săptămână am dormit în camioane, pe banca din mijloc, unul în fața celuilalt. Era iarnă și era foarte frig. A doua zi, lucrurile au început să se agraveze și participanții la miting erau tot mai mulți. Când ieșeau oamenii din ture, din schimburi de la muncă, cei care trebuiau atunci să intre nu mai intrau, se grupau și plecau pe străzi. Ni s-a adus armamentul și echipamentul.”  Acesta a redat cuvintele rostite de comandantul plutonului: „Atunci el ne-a zis: «Nu știm ce o să fie, ce o să se întâmple», după care ne-a rostit un slogan dur, pe care nu o să-l uit: «Decât să plângă mă-ta, mai bine să plângă mă-să». Trebuia să facem cumva să avem grijă de noi. Apoi au urmat câteva zile de coșmar. Făceam baraje și ne certam cu oamenii. Lumea era de neoprit, nu le mai păsa de nimic. Se făceau arestări, oamenii erau bătuți. Unitatea noastră a făcut mai mult paza cazarmei din Timișoara și a penitenciarului.”

Libertate

„În noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie, am părăsit Timișoara. Ne-am întors la unitatea noastră din Lugoj. În unitate se refugiau poliția și primăria din Lugoj. Atunci ne-am spălat pentru prima dată după o săptămână. Dar încă nu știam ce urma să se întâmple mai departe. Trebuia să asiguram paza unității. Eram în unitate când s-a anunțat la radio: «Ceaușescu a fugit!». A fost un moment de bucurie generală. Ne-au fost schimbate petlițele și toate însemnele care reprezentau Securitatea cu altele de Infanterie. Trăiam incertitudinea unui început despre care nu știam nimic. La sfârșitul lui ianuarie, am fost lasați la vatră și trecuți în rezervă.”, rememorează bărbatul.

Anii de după Revoluţie

În 1996, Ioan s-a căsătorit. Are doi copii, de 20 și 22 de ani. Din 2003 până în 2013 a fost plecat la muncă în străinătate. A fost nevoit să ia acestă decizie și mărturisește: „Mi-am lăsat nevasta și copiii mici acasă și am plecat. De nevoie. Am stat vreo 10 ani în Italia. Veneam acasă de două ori pe an. A fost o perioadă grea.”

În prezent, are 50 de ani. E acasă, în România. A mai plecat doar de două ori în străinătate din 2013, pentru perioade de timp. Este împăcat cu viața de acum: „Acum lucrez acasă, nu mai vreau să plec în străinătate. Copiii sunt la facultate, vin tot mai rar acasă. Sunt mai liniștit. Mă bucur că sunt acasă”.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.