Am stat de vorbă cu un jurnalist la început de drum. Nicoleta Rădăcină este reporter la Decât o Revistă (DoR). A început să scrie de la 13 ani, atunci când și-a făcut un blog „dintre cele care apăreau ca râmele după ploaie în anii 2000” și care a trecut prin multe titluri penibile – de la Recycle Bin, la Abecedar de gânduri, la Nicoleta se povestește. Era singură la părinți și cu dorință de solitutine, iar scrisul „s-a lipit firesc”, spune Nicoleta. „La fel și cărțile de filosofie.  Am fost și eu fană Cioran la 16 ani, așa că m-am decis să studiez Filosofia la Universitatea din București. Am ales asta tocmai pentru că îmi plăcea să stau de vorbă despre nimicuri mai mari și mai mici, ”o filosofie de tejghea, îmi place să-i zic, să citesc teorii contradictorii și să mă las provocată de ideile unor oameni morți, dar înțelepți.”

„Însă când am terminat eu facultatea, era 2016, și în jurul meu se crease un mare hype cu lucratul în comunicare sau publicitate, așa că m-am lăsat târâtă de el. Presa obișnuită (de cotidian, săptămânal sau de televiziune) mi se părea ușor agresivă și arogantă, iar DoR ceva de neatins. Am aflat de revistă prin 2013, când am descoperit Echilibru, textul colegei mele Oana Sandu, care câștigase Superscrierea Anului la competiția care părea un soi de Pulitzer românesc. Mi-a curs o băluță, m-am șters și am continuat să citesc, fără să cred că aș putea măcar să-mi doresc să scriu și eu așa vreodată.”

Fotografie de Mircea Reștea

”Până-n 2017, când am devenit copywriter într-o agenție de publicitate. Veneam la muncă la 9, plecam deseori la 19, aveam timp să citesc o grămadă din New Yorker, The New York Times, The Atlantic, WIRED și beletristică românească și ieșeam în oraș și beam vin pe la terase. Adică  aveam o viață mișto, din care lipsea ceva. Meaningul, aș zice acum. Căutându-l, am ajuns să aplic împreună cu Ruxandra Burcescu la bursele Superscrieri oferite de Avon și Fundația Friends For Friends. Aveam 22 de ani, nu făcusem în viața mea un interviu înregistrat, dar simțeam un impuls aproape visceral să încerc și să văd dacă mă pricep. M-a fascinat! Transcriam interviuri și mă minunam de privilegiul de a asculta adolescenți vorbind despre corpuri goale, și vină, și responsabilitate, ce învață despre asta la școală sau în familie (am scris despre revenge porn). Mă țineau în priză, mă entuziasmau, toate conversațiile mele ajunseseră să fie despre asta.

La vreo trei luni după ce am publicat seria de articole pentru care luasem bursa, a apărut un job de reporter junior la Școala9, o publicație despre educație creată de DoR. Am aplicat știind că redactor-șef era Jo Ilie, care scrisese fix în anul ăla Cutremur în orașul vulnerabil. Mi-era clar că „dacă-mi pune Dumnezeu mâna-n cap și ajung acolo”, o să fie bine. Și a fost. În primul an de jurnalism am primit acces nesperat în viața unei familii care se confrunta cu boală genetică incurabilă, ceea ce mi-a setat foarte sus așteptările. După aproape un an de documentat povești despre educație, m-am mutat la DoR ca să pot lărgi lentila.”

Maturizare profesională continuă!

            Punctul de pornire este, în orice domeniu, asemenea unui drum intițiatic prin care trebuie să treci pentru a te defini, iar oricât de diferită ar fi povestea, fiecare e presărată cu obstacole ce trebuie trecute.

„Dificultățile întâmpinate la început de drum erau acelea de începător în orice domeniu. Că nu știam cum să mă adresez instituțiilor pentru informații de interes public ca să le obțin, că uitam să cer permisiunea să înregistrez conversații la telefon și îmi aminteam în mijlocul lor, că mă îndoiam de tot ce făceam. Asta încă fac, dar mai controlat.”, menționează Nicoleta. „Sunt la început de drum și acum și mă bucură și mă îngrozește în același timp câte lucruri încă nu știu despre drumul ăsta. La început-început mă gândeam mai mult la cum să fie întrebările, cât să notez în carnețel și cât să privesc omul în ochi, ce fac dacă mi se închide reportofonul în timpul interviului, dacă crapă, dacă nu îmi mai răspunde sursa la mesaje după prima întrevedere. Plus că, să sun era practic ca ghilotina. Îmi lua jumătate de zi să mă pregătesc psihic pentru un apel, îmi bătea inima ca la păcănele de la anxietate, iar vocea îmi tremura dacă nu vorbeam mai tare decât ar fi trebuit. Acum cred că mă preocupă mai mult cât de etic e, să scrii sau nu, despre un subiect, ce putere avem în fața unui stat care deseori răspunde în bătaie de joc la solicitări de informații publice, ce facem cu informațiile pe care le aflăm și cum putem fi mai aproape de public. O maturizare timidă rău cred că s-a întâmplat.”

A intrat în lumea jurnalismului pentru că-i plăcea să scrie, să pătrundă în micul univers al oamenilor, creat de ei, pentru ei. „Am nevoie de fapte, de cronologie care poate fi verificată, de oameni pe care ajung să-i cunosc așa cum poate nici ei nu se știu. Fac jurnalism pentru ideea asta simplă și totuși complicată, care vine cu multă responsabilitate – accesul în viețile unor străini. Că e despre conflicte interioare, contradicții, poate a șaptea încercare a unui om consecvent, nu un răspuns lemnos în baza Legii 544/2011.”

”Meseria asta e o ca o Universitate în care tot apar Facultăți și departamente și cursuri extra și nu se termină niciodată. În doi ani și un pic, am învățat despre ce înseamnă să fii profesor în sistemul românesc, despre știința din spatele unei boli genetice incurabile, despre managementul unui festival de teatru despre adolescenți, despre dinamica dintre angajații și angajatorii unei fabrici, despre ingredientele locale din noua bucătărie românească, ba chiar am lucrat o săptămână într-un restaurant din Sfântu Gheorghe, ca să scriu despre cum e să fii ajutor de bucătar.”

”Îmi plac subiectele care au un arc narativ pe care îl pot urmări în plină defășurare, asta e cel mai important pentru mine. Subiectele despre oameni, și alegerile și lumile lor mici, dar și cele care mă învață lucruri despre care poate nu m-aș fi întrebat niciodată. Uite, acum scriu despre rolul poliției în stare de urgență și nu cred că aș fi aflat care e diferența dintre însemnele de pe epoleții Poliției Locale și cele ale Poliției Române dacă nu aș fi început documentarea asta. Uneori, chiar e despre bucuria lucrurilor foarte mici.”

                            Fotografie de Adi Bulboaca

În 2019, Nicoleta a câștigat premiul al II-lea la categoria reportaj- Superscrieri, iar pentru ea acel moment a fost „o validare importantă, dar și un reminder că trebuie să fac treabă și mai bună de aici încolo, că ăsta e doar începutul. Colegii mei știu că fac constant glume despre momentul în care o să iau Pulitzerul. M-am bucurat mai tare de-Penița pentru Generația2020, m-am simțit responsabilizată și încurajată să privesc în viitor, dar mai ales m-am bucutrat pentru premiul- Cea mai bună redacție- pe care l-a primit DoR, pentru că era ceva de care eram atât de sigură. Iar eu mă chinui să nu fiu sigură de prea multe lucruri. Ăsta e unul dintre ele!”

IULIA MORARU

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.