„Am fost tratate ca niște staruri de cinema și toată lumea voia să fie în locul nostru, era cum vezi la televizor, în filme.

Alina Adam are 45 de ani și a plecat în Japonia imediat după terminarea facultății de Mecanică Fină din Brașov cu trupa de cabaret din care făcea parte. Era plină de vise și lumea îi stătea la picioare. Nu și-a imaginat că va rămâne acolo așa mult,mai ales după terminarea carierei de dansatoare. Acum se numește Kawano, lucrează în domeniul telecomunicațiilor, nu a vizitat România de câțiva ani, dar spune că nu regretă nicio secundă decizia făcută atunci când era încă o copilă.

Alina spune că a avut pasiune, mult noroc și ambiție pentru a-și realiza visul așa departe de casă și pentru a face din imposibil posibil.

Și-a pierdut mama când era în primul an de facultate și a trebuit să se mute în satul natal pentru a sta cu tatăl ei. Se temea pentru siguranța lui fizică, dar și psihică. „Nu am avut o viață ușoară, tata după moartea mamei s-a recăsătorit de 2 ori și uita de mine de fiecare dată.” Ea spune că dansul a fost parte din salvarea ei și a ajutat-o să treacă peste tragedia care îi încolțea viața din ce în ce mai tare. „Ieșeam de la facultate și am văzut un afiș cu o trupă de dans nou deschisă în Brașov. Făceau audiții, mi-a atras atenția faptul că nu cereau prea multă experiență în dans – pentru că nici nu aveam.”

Prietena ei cea mai bună a convins-o să meargă, pentru că știa cât de mult își dorește o schimbare în viața ei și o nouă pasiune. După ce a intrat în trupă Alina spune că s-a îndrăgostit de stilul de viață pe care i-l oferea cabaretul. După aproape un an de spectacole locale, i-a fost propus un contract în Japonia, pe o perioadă de 6 luni, alături de o colegă de trupă. Alina spune că nu a știut cum să reacționeze și că nu s-a gândit niciodată că va pleca așa departe doar pentru o pasiune de moment. Prietena ei a convins-o și de această dată să încerce, spunându-i că nu are nimic de pierdut.

Lecția de curaj

 În septembrie 1995, Alina și-a luat zborul, la propriu, spre noua viață. Și-a început povestea despre dans și evadare și a învățat cum să le facă pe amândouă, în același timp.

„Îmi era frică să plec și să îl las pe tata singur, dar îmi doream în același timp să evadez din orașul care mi-a luat-o pe mama și să plec departe de amintirile dureroase.” Am ajuns în orașul Kushiro din insula Hokkaido. M-a fermecat Japonia de la început, dansam la evenimente importante, în hoteluri, lumea ne privea cu admirație și mă simțeam plină de viață. ” 

„La început nu a fost vorba despre cabaret sau vreo pasiune măreață, mai mult despre evadare și un nou început. Însă apoi, când am început să primesc complimente și să mă simt un alt om de fiecare dată când eram pe scenă, am început să mă gândesc serios la asta.” Dar bucuria și exaltarea nu au durat prea mult. Entuziasmul de a fi într-un loc nou, diferențele culturale și munca depusă pentru a fi o bună dansatoare au epuizat-o. „Aveam și câte 3 spectacole pe zi, deși cel mai des lucram noaptea. Aveam un coregraf cu care lucram la dansuri, dar pe cele mai multe le realizam singure. Eram o trupă de șase-șapte fete, mai și plecau din ele, mai și veneau altele noi și – cumva – ele erau singura familie pe care o aveam fiecare dintre noi.”

Alina susține că s-a întâlnit pe parcursul carierei și cu prejudecăți și păreri negative, mai ales din partea prietenilor și a familiei de acasă. „Pe de o parte, era vorba că am plecat așa departe de tot, și pe de altă parte, era vorba despre dansul pe care îl practicam. Nu era chiar baletul Lacul Lebedelor”, povestește Alina zâmbind.

Cabaretul este un stil de dans orientat spre divertisment, cuprinde mai multe forme de artă și are influențe teatrale puternice, machiaje extravagante și ținute sumare. Se desfășoară în restaurante și cluburi de noapte și a fost inspirația multor regizori de film din anii ‘70.

Viața la 8.832 km depărtare de casă

Cel mai greu i-a fost să se obișnuiască cu limba și scrisul, japoneza are trei alfabete:katakana, hiragana și kanji. Hiragana și katakana au câte 48 de semne fiecare și sunt alfabetele folosite cotidian, iar kangi are câteva mii de caractere și e cunoscut de puțini oameni din Japonia. Japonezii învață, în general, cam 1520-2000 de caractere, ca să poată citi și scrie. Kanji e cel mai greu, pentru că un caracter al acestuia are două moduri diferite de citire, on și kun, diferite în funcție de context. Într-o propoziție se întâlnesc caractere amestecate și trebuie să deduci din context ce sens are, de fapt.

Fortață de împrejurări și de nevoie, dat fiind faptul că engleza nu era o opțiune în Kushiro, în trei luni, Alina a reușit să învețe baza minimă de comunicare și două dintre alfabete. Studia în fiecare zi, după repetiții sau între spectacole, alături de colegele de trupă.

Un lucru cu care s-a obișnuit la fel de greu a fost mentalitatea și felul de a fi al japonezilor și spune că a avut un șoc socio-cultural în această privință. „Comunicarea a fost grea la început, mai ales pentru că japonezii nu își exteriorizează emoțiile. Nu îți dai seama ușor ce gândește, de fapt, un japonez atunci când vorbești cu el. Sunt mai reci și asta vine din educația primită și din cultura lor. Ei sunt învățați să nu arate niciodată cum se simt, e fiecare pentru el, fiecare în bula lui proprie de confort.”

Când dansul se împletește cu iubirea

 Alina a găsit în Japonia succesul, dar și pe Yas, un japonez de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit după șase luni, chiar înainte de expirarea contractului ei de dansatoare. Încet-încet, gândurile de întoarcere deveneau din ce în ce mai îndepărtate.

„L-am cunoscut pe Yas și mi-am dat seama că îmi e menit să stau acolo. Deși nu mai dansam de ceva vreme, am început să lucrez în domeniul telecomunicațiilor și m-am obișnuit cu stilul de viață japonez.”

This image has an empty alt attribute; its file name is image.png

Dorul de casă e permanent

 Am întrebat-o ce îi lipsește cel mai mult de acasă și mi-a spus că aerul.

„În Japonia este un aer diferit, un climat cald și uscat, cu care m-am obișnuit foarte greu. Nu mai spun de cutremurele aproape săptămânale, care se simt foarte puternic în zona Kushiro, unde stau eu. La început, făceam câte un atac de panică după fiecare cutremur, acum parcă e parte din rutina săptămânală.”

Alina nu a mai fost în România de mai bine de opt ani, și acum gândurile de întoarcere au dispărut de tot. Cu toate astea, spune că dorul de casă e la fel de puternic, dar s-a învățat să  trăiască cu el.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.