Îmi pun ghiozdanul mai bine pe umeri și ies din liceu. E undeva pe la ora două și afară e cald. Un pic înainte să ajung la colțul școlii, aud înjurături și râsete puternice. Mă uit prin gard și văd un grup de băieți. Ei sunt cinci, eu sunt singură. Îi văd că se împing între ei și își dau coate când mă văd. Înghit în sec și încerc să mă uit în față, să le evit privirea. Când ajung în dreptul lor, văd cum mâna unuia dintre ei se apropie de piciorul meu. Mă trag repede și băiatul reușește să-mi atingă doar geaca. „Fata, de ce te tragi?” Aud cum strigă, iar prietenii lui râd. Trec drumul, îmi pun căștile și nu mă uit înapoi. Respir ușurată. Putea să fie mai rău.

Hărțuirea stradală nu e o practică nouă. Mama îmi povestește cum, în timpul liceului, o colegă îi spunea că un bărbat o urmărește în drum spre casă. Prietena sa stătea undeva la periferia orașului, iar bărbatul, mult mai în vârstă decât ea, striga după ea pe stradă. Mai mult, urmărea când părinții fetei plecau de acasă și bătea în geam, amenințând-o. Nu s-a luat niciodată o măsură legală împotriva bărbatului.

În legislația românească, hărțuirea stradală nu apare deloc ca termen de sine stătător. Tema hărțuirii apare în Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați. În Art. 4 din lege, sunt definite hărțuirea și hărțuirea sexuală ca fiind „comportamente nedorite” care au ca scop „lezarea demnității persoanei în cauză și crearea unui mediu de intimidare”.

Fotografie realizată de Keira Burton de pe Pexels

În 2018, Franța a adoptat o lege prin care agresorii primesc amenzi cu valoare cuprinsă între €90 și €1.500, în funcție de gravitatea faptei. În primul an după ce legea a intrat în vigoare, autoritățile franceze au amendat peste 700 de bărbați care hărțuiau femei pe stradă, scrie Reuters. La scurt timp, România adoptă modificarea legii din 2002, precizându-se că „este interzis orice comportament de hărțuire, hărțuire sexuală sau hărțuire psihologică”. Sancțiunile pentru încălcarea legii să ridică la 10.000 lei. Din 2018 până în 2021, autoritățile române au aplicat 18 amenzi pentru cazurile de hărțuire stradală, declară Aleph News.

În 2015, Hollaback! a realizat un studiu cu 16.607 respondente din 22 de țări din Europa în legătură cu hărțuirea stradală. 71% dintre respondente au declarat că au fost urmărite cel puțin o dată, în timp ce 50% au fost atinse fără acordul lor. În România, „opt din zece femei spun că nu se simt în siguranță când merg pe stradă noaptea, iar patru din zece nu se simt în siguranță nici ziua”, scrie în Expunerea de motive redactată pentru adoptarea legii din 2018.

Când începe hărțuirea?

Majoritatea femeilor experimentează primul act de hărțuire stradală în perioada pubertății. Totuși, există situații în care fenomenul este întâlnit încă din copilărie. Acesta este și cazul Dariei. Daria mergea spre școală pe jos. Într-o dimineață, o mașină oprește lângă ea. Șoferul coboară geamul, iar ea se oprește, crezând că i se vor cere indicații rutiere. „Întâi m-a întrebat dacă sunt fată, pentru că apariția mea îl făcea nesigur. Aveam părul cam până la umeri, dar era prins în căciulă, și un hanorac destul de băiețos.” Apoi, a întrebat-o unde se duce, ce clasă e și unde locuiește. „M-a întrebat specific numele școlii și strada pe care locuiam. Am mințit la toate.” S-a oferit să o ducă până la școală cu mașina, dar Daria a refuzat și și-a văzut de drum. Își amintește că bărbatul mergea încet, după ea, cu mașina. „A continuat să mă urmărească, așa că mi-am schimbat traseul obișnuit și am intrat pe o stradă cu contrasens, să nu poate veni după mine.” Când a ajuns la școală, bărbatul aștepta în fața intrării fumând o țigară. Daria îmi spune că s-a ascuns și a așteptat ca omul să plece. „Aș fi sunat pe cineva, dar mi se furase telefonul cu câteva zile înainte. Nimeni din jur nu părea să observe că e ceva în neregulă cu o fată care stătea ascunsă și plângea.” După ce bărbatul a plecat, iar ea a ajuns în clasă, a rugat pe cineva să-i sune părinții. Următoarea săptămână a dus-o tatăl ei la școală, uitându-se după mașina necunoscutului. Daria face aici o pauză. După câteva luni, la spectacolul ei de canto, unul dintre fotografi i se părea cunoscut; era bărbatul din mașină. „Profesoara nu m-a crezut niciodată că e el. Îmi spunea că el nu stă în partea aceea a orașului și că doarme atunci când vin eu la școală.” Era în clasa a patra pe vremea aceea. Până a terminat gimnaziul, a mai căutat mașina cu privirea și nu a mai văzut-o.

Sînziana era în clasa a șaptea când i s-a întâmplat ceva ce „a marcat-o”. Venea de la școală cu o colegă mai mare și când au ajuns în fața blocului unde stăteau, s-au oprit să mai vorbească. Era mijlocul zilei, multă lume trecea pe acolo. La un moment dat, vede un bărbat că se oprește lângă scara blocului și se uită insistent la ele. După câteva minute în care a încercat să nu se uite la el, Sînziana a văzut că „dintr-o dată, are pantalonii trași în vine și se masturbează. În mijlocul zilei, pe o stradă populată, omul făcea asta în fața unor copile de clasa a șaptea.” Apoi, la liceu, s-a dus peste drum de liceu să își ia o cafea în pauza mare. „Venise căldura, era primăvară, purtam o fustă. Un băiat, mai mic decât mine, vine pe la spate și îmi ridică fusta. De față cu toată lumea. Nimeni nu a avut nicio reacție, doar râsete și chicoteli.”

De ce tac victimele?

Cu toate că hărțuirea stradală există, multe cazuri nu sunt raportate. Agenția Uniunii Europene pentru Drepturi Fundamentale (FRA) a făcut un studiu intitulat „Crimă, siguranță și drepturile victimelor”. Studiul a arătat că majoritatea actelor de hărțuire nu sunt raportate autorităților. Motivele pentru care incidentele nu se raportează variază: unele victime cred că actul nu a fost atât de grav, în timp ce altele consideră că poliția nu ar face nimic ca să îi ajute. Chiar dacă actele sunt raportate, de multe ori, victimele primesc răspunsuri precum „s-a întâmplat doar o dată, trece” sau „arăți bine, de aceea ți se întâmplă lucruri din astea” din partea autorităților. În noiembrie 2020, în România a ajuns publică situația unei tinere care a prezentat un caz de hărțuire stradală poliției locale. Tânăra nu a fost luată în seamă și i s-a spus să vadă acțiunea drept un „compliment”. Ulterior, angajata care trebuia să se ocupe de caz a fost anchetată pentru ignorarea tinerei.

Potrivit FRA, mai mult de unul din doi oameni ar interveni în cazul violenței stradale. Totuși, cum hărțuirea stradală nu este considerată la scară largă importantă, se poate ca procentul celor care ar interveni să scadă. Un caz cunoscut de hărțuire stradală este uciderea lui Kitty Genovese.

Kitty Genovese a plecat de la serviciu în mijlocul zilei. Winston Moseley o urmărise de când plecase de la muncă. Când Genovese a început să fugă spre intrarea în locuința sa, Moseley a fugit după ea. A prins-o de mână și a înjunghiat-o de două ori în spate. Genovese a strigat după ajutor, dar nimeni nu a răspuns. Bărbatul a plecat și s-a întors câteva minute mai târziu pentru a-i lua banii victimei. Poliția din New York a anunțat după incident că 38 de oameni au văzut agresiunea, dar niciunul nu a intervenit sau a sunat autoritățile în timp util. Atunci când cineva a sunat după ajutor, era deja prea târziu. Genovese avea 28 de ani.

Ca urmare a tragediei lui Kitty Genovese, s-a formulat o teorie psiho-sociologică, numită efectul de martor sau the bystander effect. Teoria spune că e mai puțin probabil ca un individ aflat într-un grup să ajute o victimă. Atitudinea de „nu ajut eu, va ajuta altcineva” este, astfel, miezul problemei. În acest context, studiile din 2018 făcute în România arată că „șapte din zece femei nu se așteaptă ca vreo altă persoană să intervină dacă sunt hărțuite pe stradă.”

„Cum erai îmbrăcată când…?”

În Săptămâna Prevenirii Criminalității din 2019, câteva Inspectorate Județene de Poliție au desfășurat activități pentru combatera hărțuirii stradale. În comunicatul lor, autoritățile au afirmat și că „hărțuirea stradală este o formă de violență. Nu contează ora la care se petrece sau cum e îmbrăcată victima.” În ultimii cinci ani, studiile de specialitate au confirmat că 55% dintre români afirmă că agresiunea poate fi justificată. 25% dintre aceștia cred că orice agresiune sexuală poate fi înțeleasă dacă victima poată o ținută „provocatoare”, potrivit Digi24.

În poveștile pe care le-am auzit, mi s-a precizat mereu, fără ca eu să întreb, cum era îmbrăcată victima în momentul agresiunii. „Era iarnă. Eram îmbrăcată super bine, adică nu mi se vedea corpul.”, îmi spune Denisa. Un șofer care trecuse pe lângă ea a întrebat-o dacă nu vrea să o ia cu mașina, să nu mai meargă pe jos prin frig. Denisa l-a refuzat și a mers mai departe. „Apoi a coborât din mașină și a venit la mine. M-a luat de mână și m-a tras înspre el, dar m-am tras repede înapoi și am fugit.” În cele din urmă, a luat un taxi până acasă. Altădată, „eram pe stradă în centru cu mai mulți oameni. A trecut un grup de băieți pe lângă noi, iar unul mi-a dat o palmă peste fund din senin.”

Fotografie realizată de Keira Burton de pe Pexels

Sabina era în prima ei săptămână în care s-a mutat de acasă pentru facultate. Într-o duminică s-a dus singură să învețe afară. S-a îmbrăcat cu o rochie groasă și o geacă roz: ceva ce i se părea că ar trece neobservat pe stradă. La un moment dat, a simțit că o mașină o urmărește și s-a panicat. „M-am uitat în spate. În mașină, un bărbat necunoscut îmi făcea semne obscene.” Când a ajuns într-o zonă mai cunoscută, și-a scos telefonul și s-a prefăcut că vorbește la telefon. „A deschis geamul și mi-a strigat „hai la o plimbare” și „când mi-o sugi?” și a plecat. Am ajuns acasă și am aruncat rochia. De atunci n-am mai purtat roz.”

Timpul trece, traumele rămân

În cadrul studiilor realizate de Hollaback!, s-a pus accent și pe efectele hărțuirii stradale asupra victimelor. Psihologii organizației au identificat depresia și stima de sine scăzută ca principalele efecte pe termen lung. Alte emoții resimțite de victime cu privire la subiect sunt furie, anxietate și frică.

Deși s-a întâmplat acum mult timp, Daria spune că nu poate merge singură pe stradă noaptea fără ca cineva să o liniștească vorbind cu ea la telefon. În plus, „mi-e frică să rămân cu bărbați adulți, mă sperie.” Sînziana crede că a ajuns să aibă mai puțină încredere în societate decât ar vrea să aibă. Se consideră, însă, norocoasă că nu a pățit ceva grav. „Am ajuns să fiu mult mai vocală. Nu vreau să îmi imaginez cum e pentru alte persoane, să trăiești cu frică constantă după un eveniment ca ăsta.” Atunci când merge pe stradă, Sabina se uită în spate mereu, chiar dacă e în grupuri. „Mi-am dat seama că deși mie nu mi-e frică de nimic, mi-e groază de oamenii ăștia.”

Și băieții pot fi victime

Deși într-un procent mai redus, și băieții pot fi victime ale hărțuirii stradale. Ca și în cazul fetelor, fluierăturile, claxonările, atingerile nedorite sau comentariile cu tentă sexuală lezează demnitatea victimei. David avea 19 ani și mergea de la facultate acasă. Înainte de o oprire a microbuzului, trei fete au venit lângă el și l-au ciupit de braț și de piept. „Am auzit un iuuui, mi-au zâmbit și au coborât. Nu le mai văzusem până atunci.”

Hărțuirea stradală există. Ca să o oprim, trebuie să vorbim despre ea

Toate incidentele care mi s-au întâmplat mie au lăsat urme: într-o zi, când ai 13 ani, te urmărește cineva, iar cinci ani mai târziu încă îți e frică de persoana respectivă. E imposibil ca lucrurile să se schimbe dacă nu luăm măsuri împotriva lor. Primul pas e să vorbim deschis despre ceea ce ni se întâmplă. E de bună cuviință să încetăm negarea existenței fenomenului și să educăm, fete și băieți deopotrivă, să respecte demnitatea celor din jur. Dacă gândul că am putea fi noi victime nu ne oprește să îi agresăm pe alții, putem să ne gândim că cei dragi nouă ar putea fi victimele unora ca noi. E adevărat, însă, că pentru un astfel de exercițiu de imaginație avem nevoie de empatie.

1 Comments

  1. Un articol foarte bun, coerent cu statistica si abordarea temei intotdeauna actuala. Felicitari!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.