Se spune că liceul ar trebui să fie cea mai frumoasă perioadă din viața fiecărui adolescent. Totuși, anii de liceu sunt presărați cu momente stânjenitoare, cu certuri, drame, nopți nedormite, primele iubiri. Prin urmare, atunci când ești încă elev pe băncile liceului, nu pare totul atât de roz, însă la finalul acestor ani, realizăm că am învățat multe. Că acea perioadă din viața noastră a contribuit la maturizarea noastră și ne-a oferit amintiri  pe care le putem povesti următoarelor generații. De la tocilarul din prima bancă, la sportivul popular, regele și regina balului, cu toții au o poveste de spus despre liceu.

Atunci când eram copii, vedeam la TV clasicele povești din liceu, cu balul de absolvire, competiții, majorete și sportivi, tocilari versus cei populari. Cu toții ne-am întrebat măcar o dată atunci, cum este cu adevărat liceul. Dacă o să trăim și noi exact ceea ce vedeam doar în desene animate sau filme. Mulți dintre noi am crescut cu imaginea de american highschool, care ne-a creat o viziune standard despre cum ar trebui să arate anii de liceu în mod ideal. Totuși, dacă ar fi să realizăm o comparație între imaginea liceului în țara noastră și imaginea liceului american, diferențele ar fi extrem de vizibile.

Filmul românesc „Liceenii” a reușit, prin intermediul întâmplărilor dramatice sau hazlii prin care trec personajele să idealizeze vârsta primelor trăiri romantice și a formării caracterelor, totul pe fondul unor ani de liceu trăiți intens. Plecând de  la imaginea liceului și a perioadei adolescenței în anii ’90, pe care acest film o conturează, am descoperit povești ale generațiilor „vechi” sau „noi”. Am descoperit cum a reușit liceul să transforme „în oameni mari, niște copii.”

„Pe vremea mea…”

,,Pe vremea mea, doar cei din familii înstărite mergeau la facultate, așa că celorlalți, perioada liceului ne-a oferit cele mai frumoase amintiri.” Așa a început Viorica Indrieș povestea celei mai frumoase perioade din viața ei. „Trebuia să fac liceul și să-mi găsesc o meserie imediat după. Părinții mei nu aveau bani să mă trimită la facultate.” Viorica are 60 de ani și a terminat un liceu tehnologic cu specializarea cofetar-bucătar, unde regulile erau foarte stricte. „Aveam uniformă. O rochiță neagră cu mâneca până la cot și pe dedesubt o bluză albă, iar emblema trebuia să o avem obligatoriu în piept sau pe mână.” În clasa ei erau numai fete și  stăteau la internat pe toată perioada liceului. În fiecare dimineață, la ora 07:00, toată lumea trebuia să fie în fața ușii camerei sale, pentru că începea „gimnastica de dimineață”. „Nu conta cât ești de obosit sau cât era de frig, ieșeam la 7 fix pe holurile internatului. Pe cât eram de somnoroase, ne trezeam imediat când simțeam frigul prin pijamalele noastre subțiri.” La final, se pregăteau și se încolonau în fața porții, urmând verificarea minuțioasă a ținutei și coafurii fiecăreia. Abia apoi puteau pleca la ore. Totuși, regulile stricte nu îi împiedicau să se distreze: „ieșeam doar cu bilet de voie câteva ore, dar în alea câteva ore mergeam la film, ne plimbam prin oraș, mergeam la o prăjitură. Găseam o soluție să le facem pe toate într-un timp foarte scurt. Și ne ieșea.” Pentru adolescenții din ’80, existau multe limite și, tocmai din acest motiv, reușeau să profite la maxim de fiecare moment în care se puteau distra. „Dacă vorbeam cu un băiat și venea să-mi aducă flori și ciocolată, trebuia să aștepte la poarta internatului. Ieșeam 10 minute, îi mulțumeam și plecam înapoi. Nu prea aveam timp de băieți atunci oricum, pe mine mă interesa școala.”

Taberele la mare, chiar dacă elevii mergeau pentru practică, erau cea mai bună sursă de distracție. „Lucram la un restaurant aproape de plajă și în pauză, chiar dacă era scurtă, fugeam repede să facem o baie în mare și aveam grijă să nu ne udăm părul, ca să ne putem întoarce.” După o zi de muncă, oricât de obosite erau, mergeau la discotecă în aer liber: „Ne aranjam repede toate, ne prindeam părul una alteia și luam hainele pe care le aveam mai frumoase, ne mai și împrumutam între noi și ne grăbeam să ajungem la discotecă, pentru că la ora 22 trebuia să fim înapoi la locul unde eram cazate.” Pentru ele, oboseala era cea mai mică problemă și reușeau mereu să îmbine munca cu distracția. „Dansam până făceam bătături, de când ajungeam acolo până când trebuia să plecăm.”

 „Aveam uniforme… noi, băieții. Purtam un costum bleumarin și aveam numărul matricol pe mânecă.” Emil Boghian mi-a spus că, într-adevăr, viața de adolescent și, implicit, cea de licean de atunci era plină de reguli, însă mereu găseai o portiță spre distracție. „Îmi amintesc cu drag că ne întâlneam după ore în parc și câțiva colegi cântau la chitară.” Atunci, persoanelor de sub 18 ani nu le era permis accesul în baruri, așa că găseau alte modalități de a „petrece”. „Noi țineam majoratele în apartamente de bloc. Eram mai puțini, într-adevăr, dar era frumos. Îmi amintesc că mâncam sandviciuri făcute în casă, aveam tort făcut de mama și câteva prăjituri. Aveam un magnetofon cu casete care aveau două benzi cu câte 8-10 melodii pe fiecare parte. Era foarte complicat atunci să faci rost de ultimele melodii apărute.”

Generația ’99

„Eram copii. Copii maturi, uneori. Cu toată nebunia noastră, știam când să fim serioși.”, mi-a spus Ramona Clej. Ea învăța foarte mult, dar, ca în cazul oricărui adolescent, în perioada liceului, petrecerile nebune și ieșirile cu „gașca” erau nelipsite. „În timpul orelor, eu și colegele mele de bancă aveam poveștile, bârfele și glumele nesfârșite și mereu sfârșeam prin a fi date afară de la oră sau măcar certate, ceea ce atunci, pentru noi, era mai degrabă amuzant decât ceva grav.”. Pentru generația ’99, liceul era un prilej de distracții nevinovate, râsete, chicoteli în timpul orelor.

„Cred că simplitatea acelor ani îi făcea atât de frumoși. Faptul că nu aveam atât de multe opțiuni, așa că profitam de fiecare ocazie pe care o aveam.”

Festivitatea și banchetul generației ’97 de la Liceul Teoretic „Avram Iancu” din Brad.

Așa arăta ultima zi de liceu în anii ’90. SURSĂ: Mihai Cimpeanu

„Generații noi”

„Îmi amintesc că în primii ani de liceu eram fricos și rușinos, așa că mă ascundeam mereu în spatele colegilor mai mari.”, mi-a spus Bogdan Oprea râzând. El a terminat liceul în 2010 și a fost elevul sfios și cuminte, care avea mereu note bune, iar profesorii îl puteau da drept exemplu. Lucrurile s-au schimbat, însă, când, în clasa a XI-a, a chiulit pentru prima dată. Atunci a trecut de la elevul model, la băiatul rebel. „Aveam un bar chiar lângă liceu, noi îl numeam La universitate. Mergeam acolo tot timpul când chiuleam.” Totuși, atunci când, în clasa a XII-a, examenele băteau la ușă, Bogdan a fost nevoit să revină la elevul model de odinioară, pentru că avea visuri mari. Bogdan spune că amintirile din anii de liceu nu se compară cu nimic, că pentru ei orice joc prostesc pe holurile liceului însemna distracție. „Dacă ar fi să aleg o amintire memorabilă din liceu, ar fi prea greu de ales. Totuși cred că banchetul de final a fost momentul în care am realizat prima oară cât de frumoasă a fost toată acea perioadă, așa că e un eveniment care mi-a rămas întipărit în minte.”

Mădălin Șandru a terminat liceul în 2014 și mi-a povestit cu mândrie că a fost „regele balului”. Deși balul lor nu a fost vreun eveniment extravagant, avea un farmec aparte: „La noi, evenimentele de genul se țineau, de obicei, în sălile de sport și nu puneam atâta preț pe ele.”  Pentru ei, totul era simplu, nu exista o concurență pentru cea mai frumoasă rochie sau cel mai frumos costum. Pur și simplu se bucurau de momente. „Aveam uniforme cu bleumarin închis și galben și le purtam tot timpul. Uneori, aveam oră de sport și trebuia să purtăm trening, așa că eu luam vesta de la uniformă peste. Nu îmi prea păsa că poate arăta caraghios.”

Generația 2020

Ioana Tat face parte din generația „specială” 2020. „Nu cred că am reușit să mă bucur îndeajuns de anii de liceu. Au trecut atât de repede și s-au terminat prea brusc.” Pentru ea, liceul a fost o experiență incompletă și, spre deosebire de alte generații, cea a Ioanei nu poate vorbi despre un final de liceu obișnuit. Ioana mi-a spus că în prezent se pune foarte mult preț pe evenimentele importante din perioada liceului: „Noi munceam foarte mult doar pentru ca un simplu bal să arate și să se desfășoare perfect. Acum, până și felul în care te îmbraci la un eveniment – și chiar și într-o zi obișnuită la liceu – e comentat. Pentru noi contează foarte mult unele aspectele care pentru alte generații erau nesemnificative.” Mi-a mai povestit că pe parcursul liceului s-au schimbat multe, chiar și din clasa a IX-a până la final, că lucrurile evoluează atât de repede și diferențele între generații sunt din ce în ce mai vizibile. „Știu că experiența anilor de liceu nu a fost completă pentru noi, dar am reușit să adunăm destule amintiri pe care să le povestim cândva și noi următoarelor generații. ”

„Despre liceu aș putea spune doar că a fost perioada care m-a transformat în omul care sunt acum. Perioada în care am evoluat de la copilul naiv și speriat care eram la început, la omul responsabil, care vede lucrurile dintr-o cu totul altă perspectivă, din prezent.”. La fel ca în cazul Ioanei, Denisa Petrican a făcut parte din generația 2020 și mi-a spus că s-a remarcat ca fiind „fata care strânge fondul clasei”. La începutul, Denisa era foarte speriată de tot ce însemna liceul: „Mă speria teribil ideea de a schimba colectivul, de a ieși din zona mea de confort și de a mă adapta unui nou mediu, total diferit de cel al anilor de școală.” Deși i-a fost greu să se acomodeze, liceul i-a oferit cele mai frumoase amintiri. „Dacă ar fi să descriu toată experiența asta a anilor de liceu într-un singur cuvânt, cred că acel cuvânt ar fi «AVENTURĂ». Pentru mine, liceul a fost o întreagă aventură, am avut parte de cele mai frumoase momente, am simțit stresul dinaintea unui test greu, teama de o notă proastă.” Perioada carantinei a avut un impact foarte mare asupra Denisei.

„Ni s-a spus că vom sta acasă două săptămâni și apoi ne întoarcem la liceu. Două săptămâni s-au transformat în luni, iar noi n-am mai avut ocazia de a ne lua rămas bun de la profesori, colegi și de la tot ce a însemnat liceul pentru noi.”

Denisa mi-a povestit că încă din clasa a IX-a se visa în ipostaza de absolvent: „Nu lipseam niciodată de la defilarea și festivitatea de absolvire a celorlalte generații. Mă strecuram printre alți colegi, profesori și părinți emoționați, să pot admira ținutele și discursurile absolvenților și îmi imaginam că, într-o zi, o să fiu și eu acolo.” Deși nu a reușit să-și îndeplinească visul, liceul i-a oferit ceva mult mai prețios decât tradiționalele evenimente care marchează finalul celor patru ani. Liceul i-a oferit amintiri, prieteni și experiențe.

Roxana Plic este încă o reprezentantă a generației 2020, care mi-a vorbit despre ce a însemnat liceul pentru ea. „Mi-am dat seama acum că eu am trăit experiența anilor de liceu cu o oarecare maturitate. Am reușit să cunosc oamenii exact așa sunt ei, am legat prietenii care, cu siguranță, o să dureze și, mai mult decât atât, am reușit să mă cunosc pe mine însămi.”

„Pentru mine, liceul a fost un carusel de emoții. Am trecut de la entuziasm la dezamăgire, de la iubire la ură, de la momente în care simțeam că nu mai pot, la momente în care reușeam să-mi găsesc, totuși, motivația de a continua.”

„Cred că, spre deosebire de noi, generațiile ’mai vechi’ au simțit altfel toată perioada liceului. Cred că, pur și simplu, trăiau momentul. Pe când noi, generațiile actuale, nu am învățat încă să ne bucurăm cu adevărat de momente, de oameni, de lucruri. Totuși, asta nu înseamnă că nu ne distrăm. O facem, dar diferit.” Lăsând la o parte toate momentele specifice ultimului an, pe care pandemia le-a furat, din perspectiva Roxanei, acea perioadă a avut și efecte pozitive. „Cred că toată experiența ultimului an de liceu ne-a apropiat foarte mult. Ideea că, oarecum, am lăsat lucrurile neterminate ne-a făcut să ne căutăm mai mult și, chiar dacă a trecut deja aproape un an, legăturile dintre noi sunt încă destul de strânse.” De altfel, acea perioadă a schimbat-o și pe ea, ca persoană. A învățat să aprecieze lucrurile și oamenii mai mult. Cât despre liceu, Roxana mi-a spus că e o experiență incomparabilă și că e greu să o rezume doar în câteva cuvinte. „Dacă aș descrie liceul într-un cuvânt relevant pentru tot ceea ce am trăit, acel cuvânt ar fi «EMOȚIE».”

La final, după ce am ascultat atâtea povești, m-am așezat să scriu. Am observat cât de mult se schimbă lucrurile de la o generație la alta, cât de mult însemna o ieșire la film, o petrecere cu câțiva prieteni într-un apartament de bloc pentru alte generații. Pentru mine, liceul a fost o perioadă foarte specială, care a trecut atât de repede, dar despre care aș putea vorbi ore în șir. Totuși, m-am rezumat la a asculta de data asta povești spuse de generații vechi și generații noi.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.