Coronițele de flori ale premianților de la sfârșitul anului, păstrate de copiii mai sentimentali (printre care mă număram și eu), menținute la temparatura ventilatorului care doar părea că reciclează aerul, nu că îl și răcește, începuseră a se ofili pe balcoanele blocurilor. Soarele ardea totul în cale, iar părinții, vrând-nevrând, își trimiteau copiii la țară, adică la bunici, căci fiecare venim dintr-un sat – unii direct, alții indirect.

Pe atunci, dealul Pătârlagelului mi se părea mare, fără margini, odată ce treceam de puntea gârlei, poartă către acea lume prietenoasă și plină de peripeții sezoniere. Panta uliței care ducea către casa bunicii era prea înclinată la început pentru a o coborî cu bicicleta, dar, în timp, își micșorase unghiul de la atâta încărcătură umană și materială (de la camioane de lemne, în mare parte), însă eu deja schimbasem cele duoă roți pe patru.

Recunosc, au fost veri frumoase ale copilăriei, cu porumb fript la malul gârlei și jocuri de turmă, asta până mi-au plecat toți prietenii de vârste similare prin străinatate, la muncă, sau în orașe, la facultăți, fără a se mai reîntoarce prea curând acasă.

Există, însă, o parte din români care se întorc la țară pentru că n-au încotro, adesea din motive financiare. Din păcate, România își rezervă locul I in UE ca pondere de muncitori aflați în risc de sărăcie, conform publicației Adevărul, iar mediul rural este cel mai defavorizat din acest punct de vedere. Alții aleg să își măsoare liber zilele cu soare acolo, eventual cu o conexiune bună la internet, numărul lor fiind în creștere. Iar între aceste două categorii, ca o punte recentă, mai sunt hibrizii care aleargă în timpul săptămânii în urban și se relaxează bio în rural. La polul opus sunt orășenii, specie la care subscriu, oameni care privesc mereu spre viitor și adoptă cu interes ultimele gadgeturi pentru a face parte din trend. Însă există și trendul celor sătui de aglomerația orașelor de a se muta la sat, fie achiziționând o casă, fie renovând o locuință moștenită, în cazul celor mai norocoși. Pe de altă parte, cei care vor să aibă un venit sigur își construiesc o mini afacere locală ce poate varia de la cazare, la producție de alimente naturale, la croșetat haine din lână.


Ioana Marian este femeia cu mai multe case, așa cum declară ea. S-a mutat din Bucureștiul aglomerat la țară și se deplasează mereu în triunghiul localităților Sumerna-Victoria- Ucea de sus, adică între „Cabana de sub munte” , „Casa părinților” și „Casa bunicilor”. Tânăra plecată din orașul său liniștit, Victoria, la 19 ani în nebunia capitalei pentru studii apreciază acum, la 36 de ani, altfel aerul curat de munte.

Bucureștiul îmi curgea prin vene.

Ioana Marian

Imediat după terminarea facultății de Cibernetică, s-a angajat la o bancă și, în paralel, a pus bazele, împreună cu o prietenă apropiată, unui atelier de design și magazin în centrul orașului. „Eu am fost întotdeauna mai antreprenoare și mi-am căutat libertatea.”

Însă, când a devenit mamă și oboseala post-natală i-a îngreunat peste măsură zilele toride la bloc, s-a gândit să se retragă în Ardeal, la părinții ei, pentru a-i oferi o copilărie binecuvântată de natură băiatului ei, Marian. Pe timpul zilei, colindau grădina mare a bunicii cu loc de zarzavaturi și câmp de cosit, mâncau mere din pom sau loveau o minge, iar seara se retrăgeau la părinții ei, unde aveau mai multe condiții. Proiectul său de suflet, „Casa de sub munte”, a apărut odată cu iminența perioadei de terminare a concediului de maternitate. Eu nu mai vreau București. Cum să fac să mă rup cu totul, dar în același timp să am o sursă de venit?”, se gândea ea acum patru ani.

Așa, ca în familie, așezați în toamna lui 2017 la masa din sufragerie, au decis să își transforme casa tradițională de vacanță, care se află la poalele munților Fagăraș, într-o destinație turistică de weekend.

E locul nostru. Eu l-am făcut pentru mine – inclusiv designul – și nu am ascuns că primim oaspți ca să facem și noi un bănuț pe weekend, că altfel din ce să trăiești aici? Schimbarea a venit în mod natural, gradual, începând cu extinderea celor patru camere inițiale cu ajutorul tatălui ei, care este de profesie inginer constructor.

Dacă azi eram în București și îmi zicea cineva mută-te mâine undeva în județul Bacău… Doamne, ferește! Ce să fac eu acolo?

Ioana Marian

Însă, faptul că l-a născut pe Cristian i-a întărit și mai mult convingerea de a face această tranziție lentă, reconectându-se la locurile copilăriei și punându-l pe acesta pe primul loc, ca orice mamă.

Mi-am dat seama că s-au rearanjat valorile în viața mea. Am vrut să-i ofer o copilărie fericită, așa cum am avut-o și eu. În jurul lui au apărut toate ideile.

O astfel de decizie vine, însă, și cu unele sacrificii, căci băiatul are doar tată de weekend, petrecând doar câteva săptămâni pe an în fascinația parcurilor amenajate din București. Pe atunci, nu realizau cât de binecuvântați au fost de forțe mai mari decât ei. Cabana au terminat-o fix înaintea începerii pandemiei. Au fost foarte căutați în această perioadă, tocmai pentru că lumea nu se mai deplasează în străinătate și preferă locuri mai retrase. Unii proprietari au fost afectați pentru că nu se mai organizează teambuildinguri, conferințe sau festivaluri, dar casa lor retrasă este închiriată frecvent.

Din toate punctele de vedere, decizia a fost înțeleaptă și, cumva, Dumnezeu ne-a ajutat.

Ioana Marian

Privind spre viitor, spune că dorește să-i ofere cele mai bune condiții copilului ei. Este conștientă că nivelul educației din Victoria este la pământ și se gândește cu groază la momentul când baiatul său va împlini vârsta de 6 ani. Fratele ei locuiește la Brașov (la 90 km de casa lor) și probabil, dacă va fi nevoie, când va începe școala, se vor muta acolo și ea va gestiona cabana, în speranța că soțul ei li se va alătura. Dar nu voi mai locui în oraș, n-aș mai vrea să trăiesc la bloc și nici n-aș mai putea. Cu toate acestea, ea crede în dezvoltarea zonei și speră că se va realiza drumul expres ce va uni Brașovul de Sibiu, devenind astfel o variantă mai accesibilă pentru deplasarea între localități, ceea ce ar duce, posibil, la repopularea satelor.

Mie, personal, îmi plânge sufletul când văd case la sat părăsite, sau case întregi cu femei văduve la 80 de ani sau cinci gospodării cu un singur stăpân. Și te gândești că membrii familiei lor trăiesc în 50 mp la oraș și plătesc rată la bancă ca să le rămână casele.

Ioana Marian

Martin Wallmen este un videograf din Sibiu, care a locuit în Cluj și Sibiu, după care s-a mutat în satul Alțâna, în casa buncilor din partea tatălui, pe care nu i-a cunoscut vreodată. În copilărie, și-a petrecut parțial verile în acel loc și a fost atras dintotdeauna de lumea de acolo. Le spunea încă din facultate colegilor săi că se va muta la țară odată ce își va termina studiile. După ce și-a obținut diploma, a pornit imediat lucrările la restaurarea căsuței în paragină, însă, ca într-un bulgăre care se rostogolește la vale, problemele s-au tot înmulțit. Prima dată, s-a apucat  de zugrăvit în cameră și când a terminat, i-a căzut tencuiala în cap, după care s-a stricat altceva, și altceva… Apoi, a realizat că poți face totul, dar nu dintr-o dată.

Eu am început în noiembrie 2019 și mi-am propus să fac revelionul aici, că o să fie gata… Și uite: am lucrat 3-4 ani și tot nu e gata.

Martin Wallmen

Se pare că la țară e o muncă continuă: Termini ceva, te apuci de altceva. Implică foarte, foarte mult timp și motivație. E un traseu cu ups and downs. Uneori te dezumfli, te demotivezi și nu mai vrei să faci nimic. În ajutor i-a sărit prietenul tatălui său, pe care îl numește „mâna de aur”: Știe să facă tot, de la instalații electrice, la sanitare, la zugrăvit…

Deși nu mai plătește chirie pentru un spațiu îngust la oraș, energia și motivația se contorizează în întreținerea casei și a grădinii, care îi ușurează povara financiară, dar e mai greu de întreținut fizic. Trebuie să te dedici acolo zi de zi.”  La cât de grea e munca pământului, e de înțeles că nu prea merită să trăiești din agricultură și el preferă oricum să meargă la piață.

Nu e mare diferență între sat și oraș. Eu fac 3-4 drumuri săptămânale spre Sibiu, doar că depinzi de mașină. De altfel, prietena lui trăiește jumătate din timp la Sibiu, însă fundația relației lor este la sat, pentru că Martin este stabilit definitiv acolo, mai puțin când are proiecte video și se deplasează la locație.

Atras de liniștea locului, odată mutat, Martin a realizat cumva  că e mai agitată strada actuală decât cea din orașul natal, pentru că trec multe mașini și camioane. Pentru un om care nu își deranjează vecinii dacă aceștia nu insistă, nefiind niciodată în centrul atenției, mărturisește că, pentru el, această căsuță este un  refugiu, iar priveliștea compensează toate inconvenientele.

Efectiv văd pădurea din dormitor și fac 10 minute până pe deal, unde e o belvedere să te tot saturi de munți’.

Martin Wallmen

Deși trăiește din proiecte video, colindă prin locurile dimprejurul casei, fotografiind momente simple, dar senine ale ruralului românesc. Are și o colaborare cu revista Capital Cultural pentru fotografie rurală.

Dacă sunt mai liniștit, sunt și mai creativ. Cu cât sunt mai relaxat și mai binedispus, cu atât sunt mai creativ.

Martin Wallmen

Frumusețea îi poate părea neverosimilă omului încordat de astăzi, dar pentru Martin, libertatea pe care i-o oferă natura este piatră de temelie în tot ceea ce vede și creează.


Tot atrasă de pitorescul satului natal, Ioana lucrează spre a se vedea locuind în căsuța ei tradițională din Petrova, Maramureș.

Îndeletnicirile adulților i-au rămas întipărite în minte nu numai din motive sentimentale, ci și pentru că, în general, muncile țărănești ocupă mult timp și au un caracter ritualizat, ce structurează ziua și anul. Părinții mei creșteau animale, se ocupau de muncile câmpului, țineau toate sărbătorile și nu lipseau în nicio duminică de la biserică, spune Ioana Mihalca

Terminarea ciclului primar i-a pavat pentru prima dată Ioanei drumul spre viața la oraș, de care era foarte încântată. De fapt, era nerăbdătoare să devină o femeie de carieră mai mult, căci a fost încurajată și susținută de părinții ei necondiționat când, la vârsta de 12 ani, s-a decis să devină jurnalist. Dorind să aibă cea mai bună pregătire în domeniu, a plecat la București, unde realiza zi de zi proiecte care o împlineau din punct de vedere profesional. Dar nici cel mai interesant subiect jurnalistic nu i-a putut umple golul sufletesc care a început s-o macine.

De fiecare dată când puneam piciorul în metrou dimineața și mă uitam în jur, vedeam oameni obosiți. Apăsați. De griji, de probleme, de gălăgie, de poluare, de blocuri, de aglomerație. Și ușor-ușor, am realizat că și eu sunt unul dintre acei oameni. Și m-am oprit. Am început să mă întreb cum ar arăta viața dacă m-aș trezi în zorii zilei și aș vedea munți, nu clădiri, la orizont.

Ioana Mihalca

Ea nu idealiza satul Petrova, dar reacționa, se implica afectiv, își trata dorința ca pe o realitate, iar după nopți de frământări, a decis că va risca totul pentru liniștea sufletului său. Așadar, într-o zi a anului 2019, la vreo 600 km depărtare de Maramureș, a călcat ferm în instituția în care lucra și a hotărât să își dea demisia, renunțând pentru totdeauna la acest domeniu. Era, în sfârșit, împăcată cu noua decizie născută din suflet, acea bolboroseală a substanței efervescente din care apare voioșia de a trăi. Știa că nu poate fi jurnalist în satul ei ocrotit de simplitatea trecutului, însă Dumnezeu lucrează prin oameni, iar următoarea propunere pe care a primit-o a fost aceea de a deveni corespondent de știri în județul său.

Acest lucru îmi dădea puțin planurile peste cap, pentru că de acum trebuia să mă împart între sat și oraș. Dar astăzi sunt la 100 de kilometri distanță de visul meu și drumul spre casă se parcurge prin munți, prin văi și peste dealuri.”

Ioana Mihalca

La oraș, în Baia Mare, muncește pentru a construi la sat. Filmează la fața locului, fiind mai tot timpul în mișcare, iar în pauza de masă nu se ferește să mănânce sarmale, direct de pe o buturugă, chiar și în perioada pandemiei. În schimb, la sat, toate se așază-n ordine. În timpul petrecut acolo, reînvăț să fiu țăran.”

Astfel, tradiția și modernitatea conviețuiesc armonios în viața ei, pe care și-a cusut-o pe următorul tipar: orașul o ajută să țină legătura cu societatea actuală, de care nu vrea să se rupă complet, pe când satul e seva care o hrănește. Deși legătura omului cu pământul său este una strămoșească, Ioana se implică mai mult în muncile câmpului din curiozitate și plăcere. Are mare încredere în semenii săi, cunoscători ai legilor universale ale naturii și documentează într-un carnețel fiecare activitate: azi o poți găsi învățând să pună cartofi, mâine să facă trăistuțe, iar în altă zi, o claie de fân.

Cred că am înțeles că esența vine din pământ. Dacă îl calc cu grijă și îl muncesc cu mâinile, esența îmi va da mulți ani de-acum încolo.

-Ioana Mihalca

Legătura de ordin spiritual cu zona Maramureșului s-a desprins din valorile trimise din generație în generație, prin tradiții care îi amintesc în fiecare zi cine este ea cu adevărat. Îi arată ce arhitecți, ce meșteri, ce artiști s-au născut de sute de ani la țară, câtă cunoaștere și pricepere, câtă muncă și migală, câtă taină se ascunde în hainele populare, în simbolurile de pe porți și case.

Nimic nu se făcea înainte la întâmplare sau fără rost și sens. Și oamenii nu aveau multe… dar din puțin făceau lucruri trainice. Pe când, astăzi, nu doar că facem totul de mântuială și pe grabă, dar nici nu mai rezistă-n timp.

Ioana Mihalca

Tocmai acest lucru încearcă să-l scoată în evidență pe blogul ei.

În fond, o viață împlinită înseamnă adaptarea în mediul în care trăiești, fie sat, fie oraș, menținerea în viață a moștenirii pe care am primit-o, ca să avem ce să le oferim mai departe urmașilor noștri, îmi mărturisește ea pe final.

De altfel, calea de mijloc, a deveni inițial navetist între rural și urban, iar în final, semănătorul propriului pământ, se realizează gradual pentru cei dispuși să îmbrace vesta verde neon și cizmele de ploaie din cauciuc, pentru că sigur vor fi de ajutor la prima ploaie torențială.

1 Comments

  1. Frumos! Real si intutiv! Cred ca si eu ma mut la sat, in definitiv sunt o taranca mai mult direct decat indirect!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.