Locuind în București toată viața, am fost străină de tot ce înseamnă viața la sat. Însă întâmplarea a făcut ca familia soțului meu, Mihai, să fie dintr-un sat foarte mic, așa cum nu am văzut niciodată, în care viața s-a păstrat la fel peste ani. Am reușit să descopăr satul, viața oamenilor prietenoși, care te salută de la gard și au de împărtășit multe povești. 

Nu foarte departe de Jibou, cam la 5 km depărtare, dincolo de calea ferată, începe un drum care nu pare să ducă undeva. Mai mulți copaci sunt chiar la începutul drumului. Nu există multă vizibilitate, astfe că ai spune că nu e nimic mai departe, că e doar un drum care nu duce nicăieri. Dar dacă înaintezi pe drumul îngust și șerpuit, începi ușor-ușor să vezi conturul satului Cuceu. 

Intrarea în Cuceu

Este un loc liniștit. Atât de liniștit, încât singurul lucru pe care îl auzi sunt pașii tăi, în timp ce înaintezi pe drum. Azi e o zi friguroasă.

Prima casă care se vede este cea a „împăratului”. E greu să explici de ce are această denumire. În casa roz, destul de modestă, unde iese fumul din hornul casei, locuiește o familie care se ocupă cu creșterea de găini. Majoritatea sătenilor cumpără ouă și carne de la ei. Poate că nu câștigă atât de mult, dar sunt văzuți ca fiind o familie înstărită. 

Casa „împăratului”

Vizavi de casa lor se află o fântână. Cândva era goală, dar un sătean a aruncat câțiva pești mici acolo. Spre uimirea tuturor, peștii au crescut, iar dacă te apleci acum peste fântâna din piatră, îi poți vedea pe fundul ei. Nimeni nu a încercat să-i pescuiască. Își duc liniștiți viața acolo.

Oamenii satului

În Cuceu locuiesc oamenii simpli, care și-au păstrat obiceiurile, încă au animale, încă lucrează pământurile. Cu toții au muncit din greu pentru ce au acum. Nicio scândură de gard, niciun perete frumos zugrăvit sau un acoperiș țeapăn nu s-a obținut fără muncă.

Este un sat destul de bătrânesc. Unii tineri au plecat în cele mai apropiate orașe, Jibou sau Zalău. Alții au plecat în străinătate, pentru a face bani, și intenționează să revină în țară, pentru a pune pe picioare casele bătrânești din sat.

Case bătrânești din Cuceu

Uneori, însă, este chiar invers. Străinii vin în sat. De curând, un domn italian și-a luat o casă dărăpănată în sat. Este un adevărat personaj pentru săteni. Cine s-ar fi gândit că un italian s-ar muta într-un sat cu nici 500 de locuitori?

Ei bine, surprizele există. Și la fel de surprins ai putea să rămâi când pe ulițele mici ale satului o întâlnești pe Aurora, o fetiță de 5 ani, cu părul cârlionțat. Este energică și mereu salută voioasă pe toată lumea. Lângă ea este mereu prietenul ei de nădejde, Tobi, un cățel care pare numai lapte și miere… Asta până te apropii de Aurora. Când o faci, adoptă automat o atitudine foarte protectivă față de micuța lui prietenă. E o bucurie să-i vezi zburdând pe ulițele satului.

Aurora și Tobi

Adresa fiecărei persoane care locuiește aici este „Cuceu”, urmat de numărul casei. Nu e nevoie de denumiri de străzi, cartiere sau sectoare. Într-o săptămână deja poți memora toate casele și ești prieten cu toți din sat. 

Totuși, sătenii și-au creat propriile denumiri pentru locurile din sat. Dacă ești prin zonă, poate ar trebui să știi că „la moara” e un loc unde cândva a fost o moară și că lângă ea găsești un spațiu deschis, unde mai demult oamenii veneau cu cortul, pentru a-și face nunta. Barul lu’ Torje și cooperativa sunt principalele „centre comerciale”, de unde îți mai poți procura câte una, alta. 

Și cum ar putea să existe denumiri pentru locuri, dar nu și pentru oameni? Fiecare e cunoscut în sat sub câte o poreclă, sau ciufală, cum se spune: „A Hulpii”, „a Roșului”, „a lui Cosaș”, „a Oului”, „a lu’ Bungoi”, „a Pițulii”, „a Corbului”. A-ul de la început reprezintă apartenența într-o familie. Pentru mine, sunt nume greu de înțeles, aproape imposibil de reprodus verbal. Până și accentul este aparte. 

Îmi amintesc prima vizită în acest sat. Era primăvară și, așa cum era de așteptat, oamenii erau la muncă prin grădină. Majoritatea caselor din sat au garduri mici, care trec puțin peste umărul unei persoane, și poți vedea liber tot ce se întâmplă în curțile oamenilor. Așadar, vizita mea a fost observată de toată lumea din sat, probabil. Pentru că oamenii nu sunt nepăsători, te iau la vorbă și te invită la masă. Așa se face că în ziua aceea am vizitat vreo 3-4 case, însumând 20 de persoane noi, unde toată lumea era rudă cu Mihai. La toată lumea trebuie să te pui la masă, pentru că e urât să-i refuzi. Monologul meu despre cine sunt, de unde sunt, ce fac și așa mai departe era pregătit pentru fiecare curte în care pășeam. Zis și făcut, m-am prezentat la jumătate din sat. Însă dificultatea a venit când s-au prezentat și gazdele. Pentru o persoană care a trăit toată viața într-un oraș mare, accentul celor din zonă este aproape imposibil de descifrat.

Atunci mi se părea imposibil. Azi, după mai bine de un an, deja pot înțelege. Nu mă deranjează nici faptul că nu articulează toate literele din cuvânt sau că fiecare propoziție trebuie să conțină „No, ni!”, nici chiar influențele maghiare ale satului.

Așadar, nicio prezență nouă în sat nu poate scăpa de întrebarea „Tu al cui ești?”.

Acasă la Cornelica a Pițulii, bunica noastră

Mă gândesc cu drag la acele momente și un sentiment de „acasă” mă cuprinde atunci când ajungem la destinația noastră, ulița Roșia, unde stau ai lui Ambroș a Pițulii. Pe scurt, familia noastră. La numărul 36 locuiește lelea Cornelică a Pițulii, bunica noastră.

Mămuca, așa cum îi zic cei apropiați, locuiește de când se știe în Cuceu. Aici s-a născut, aici s-a măritat, aici și-a crescut copiii și aici își duce liniștită bătrânețea.

– Sărutmâna, mămucă!, o salutăm noi. Lelea Cornelică a Pițulii, așa cum e cunoscută în sat, e deja la poartă. Știa că venim. Mihai o îmbrățișează și de abia îi ajunge până la umeri. La picioarele noastre se împletește Picky, cățelușa care păzește curtea. E gestantă acum și se mișcă mai greu, dar tot e încântată de prezența noastră.

Cățelușa Picky

– Țucă-vă mama! 

Mămuca ne ia și ne strânge tare la pieptul ei. Este o femeie măruntă și plinuță. Nu depășește 1,5 m. Mereu are un batic pe cap, pulover, fustă și șort pe deasupra. Zâmbește când ne vede.

Cornelica a Pițulii

Curtea casei este mare, plină de lucruri vechi și de găini. Multe improvizații sunt în curte. Pentru a merge în cealaltă parte, trebuie să treci printr-o ușă. Dar pe care? Trei uși care par funcționale ne pun în dificultate. Doar una dintre ele este cea pe care poți trece. 

Escape room à la Cuceu

În curte sunt două case. Într-una dintre ele locuiesc părinții lui Mihai, iar în cealaltă casă mămuca, unchiul Mircea și mătușa Iuți. 

În spate este o grădină mare, unde au legume și fructe. 

Mătușa Iuți este o femeie iute. De origine din Ungaria, s-a căsătorit cu unchiul lui Mihai, Mircea, și acum locuiesc în Cuceu. Mereu e prima care se oferă să ne pună la masă, să ne aducă un pahar de suc.

Intrăm în casa mămucăi, fiindcă afară este rece. Imediat cum intrăm, simțim un sentiment instant de dezgheț al feței și în scurt timp deja simțim că ne ard obrajii. „Haidați lângă teracotă!” Mătușa Iuți ne dirijează și ne pună fix lângă sobă.

Fără să ne dăm seama, în fața noastră apare o tavă mare de pancove și niște suc de vișine. 

Gustăm din ele și parcă, fără să zicem nimic, fețele noastre se declară fericite de gustul lor delicios de vanilie cu zahăr pudră, puțin topit, pe deasupra. Sunt așa de pufoase și se topesc în gură. 

Pancove (gogoși)

Mămuca ne spune mereu „prunci” chiar dacă suntem la casa noastră și muncim. Ea ne vede tot ca pe niște copii. Ce-i drept, nu o putem învinui. Pentru o femeie de 84 de ani, are tot dreptul să ne considere, la 20 de ani, prunci.

Înainte de a veni aici, nu cu mult timp în urmă, am vorbit cu mămuca pe video call, pentru prima dată în viața ei. A fost atât de fericită și surprinsă, încât a pupat ecranul telefonului și ne-a închis. Am fost așa amuzați, și fericiți bineînțeles, că ne-am tot gândit ce lucru mare este pentru dânsa. Pentru noi e normal. Vrem să vedem pe cineva, sunăm. Părinții mei locuiesc la peste 1000 km distanță, însă ne sunăm zilnic și ne vedem pe micul ecran al telefonului. Nu este mult, poate uneori nu este suficient, dar este ceva ce alți oameni nu au avut înainte.

„60 de ani am trăit împreună noi”

Mămuca a avut multe perioade în care nu a avut deloc vești de la soțul ei, bunicul nostru. Pleca în armată, pleca la muncă, uneori dura o săptămână, dar s-a întâmplat să dureze și doi ani fără să știe de el: „Doi ani și jumătate nu l-am văzut nici măcar o singură dată. Când era în armată în Hunedoara, acolo m-am dus la el. A venit armata, trebuia să facem casa, nu aveam bani, câte și mai câte… Amu vezi că nu mai face nimeni nici armată. Of, greu mi-a fost, Doamne, Doamne! Amu îi tare bine.”

Comunicau prin scrisori trimise prin poștă. Pentru mămuca era mai greu. Ea nu a făcut școală și nu știa să scrie, așa că ruga oamenii mai școliți din sat să o ajute.

Casa și pruncii au rămas în grija ei. Aveau doi copii și multe animale. Mămuca ne spune mereu cât de greu i-a fost atunci.

Dintr-o dată, se ridică de pe scaunul unde stătea și merge să aducă o pungă de hârtie pentru medicamente, în care se aflau fotografii. Ne uităm printre fotografii, multe alb-negru. 

Mihai îmi arată o poză cu el când era mic, chiar în camera unde stăm de noi. De dragul amuzamentului, decidem să reproducem acea fotografie.

Același loc, aceeași casă, 19 ani mai târziu

– Cum a fost nunta atunci?, întreb eu în timp ce mă uit la fotografii. Mă așteptam să găsesc și o fotografie cu ei, dar ne-a explicat pe vremea aceea se făceau foarte puține fotografii, mai ales la sat.

– 60 de ani am trăit împreună noi. N-o fu rău. Doamne, ce om a fost! Ce viață am dus cu el… Atunci nu făcea nimeni poze. Eram de 16 ani când l-am cunoscut, când eram de 18 l-am avut pe Mircea și la 21 pe mă-ta (referire la mama lui Mihai). Unde e caseta, Iuți?

Mămuca întreabă despre o casetă veche, unde este înregistrat tătuca, soțul ei, împreună cu ea, în timp ce vorbeau despre nunta lor. Mihai i-a înregistrat acum mulți ani, iar acum, de fiecare dată când o apucă dorul, mămuca mai derulează încă o dată caseta și se transpune împreună cu el. 

Caseta este mică și intră într-un aparat antic. Eu nu știu să-l manevrez, dar mămuca da, semn că este obișnuită cu dispozitivul și că, probabil, l-a folosit de foarte multe ori.

Caseta
Casetofon

Deodată, începe să se audă vocea lui tătuca.

Eu m-am căsătorit în `52 și au fost 5 nunți în ziua aceea. Și erau atâția nuntași câți încăpeau în cameră.

Erau nunțile joia. Tare puțini bani s-au dat. Mergeam la biserică, la cununie, apoi acasă. Atunci se făceau nunțile acasă. Pe vremea aceea, se aducea pălincă, pancove, că nu se făceau prăjituri și cozonac. Unde erau pancove și cozonac, era clasa întâia. Ce nuntă bună a fost, mă…

După, am jucat mireasa, că atuncea se juca mireasa, nu ca azi. 

N-a avut nimeni cu ce să ne ajute. Numai Dumnezeu.

Aparatul mic pentru derularea casetei se auzea atât de încet, încât mămuca trebuia să stea cu urechea lipită de el, pentru a auzi clar totul. Dorul i se citea în ochii înlăcrimați, dar, în același timp, puteai să vezi o fărâmă de fericire că aude din nou vocea lui, vocea omului cu care a făcut un drum de 60 de ani.

Când caseta a încetat să se mai deruleze, mămuca deja se îmbărbătase. Nu mai părea tristă, ci împăcată.

Dorul de mamă

Această atmosferă este disipată de tanti Clarița, vecina lor. Ne salută cu „La mulți ani și sănătate!”. Este o femeie de peste 70 de ani, care a trecut prin multe. Locuiește vizavi de mămuca, într-o casă care stă să cadă.

Casa familiei Clariței

Are cinci copii, pe care i-a crescut cu chiu, cu vai. A venit să ne vadă și vorbească cu fata ei, Olguța, care este într-un centru pentru persoane cu dizabilități. Folosește telefonul de la noi.

Olguța are 43 de ani și de mică a fost dusă la Centrul de Plasament din Cehu Silvaniei. Mama sa a rămas singură, pentru că tatăl ei biologic a părăsit-o. Nu a avut condițiile necesare cu care s-o crească. 

Anii au trecut și s-a plimbat din centru de plasament în centru de plasament, până a ajuns undeva în Pitești, la o fermă unde avea grijă de animale. Însă nu a rămas mult acolo, fiindcă proprietarii nu îi dădeau bani, nu-i dădeau să mănânce și o băteau. Așa se face că, într-o zi răcoroasă de toamnă, s-a urcat singură în tren, fără bani, fără buletin și a venit tocmai până în Cuceu, la mama sa. 

Timpul petrecut aici însă nu a fost lung, deoarece Clarița avea doar o cameră, unde locuiau toți cei patru copii, ea și soțul său. Provizoriu, s-a mutat pe o uliță unde era o casă a unor oameni care s-au mutat la Zalău. Dar nu avea cu ce să se încălzească și a răcit foarte rău, fiind aproape să moară. 

Atunci părinții lui Mihai au decis să se intereseze de un centru la care ar putea s-o ducă pe Olga. Au găsit un Centru pentru Persoane cu Handicap în Bădăcin, unde au reușit s-o interneze. Acum Olga este fericită acolo. Locuiește într-o casă de tip familial. Muncește, și-a făcut prieteni, viața ei pare să se fi pus pe picioare. Însă îi este dor de casă, de mama ei.

Clarița a venit în vizită și pentru a ne ruga să-i împrumutăm telefonul, să o sune pe fiica ei. Mama lui Mihai este apropiată de ele. Îi telefonează Olgăi și îi înmânează telefonului Clariței.

– Bună ziua! spune Clarița, pe un ton formal, cu vocea ei groasă.

– Bună mami, ce faci mami? 

De cealaltă parte a telefonului se aude o voce la fel de groasă, dar în care se poate citi fericirea când aude vocea mamei sale. 

Tanti Clarița începe să-i povestească că este în vizită la noi și că se simte bine. Se scuză, fiindcă luna asta nu a putut să-i trimită bani din mica ei pensie, pentru a-și încărca telefonul. În zilele de acest fel, când nu au cum comunica, ea vine la noi și ne cere telefonul pentru câteva minute, ca să-i audă măcar vocea fiicei ei. 

Chiar dacă în mica încăpere suntem cinci oameni, telefonul este pe difuzor și toată lumea poate auzi conversația. 

– Mami, să știi că mă gândesc și țin enorm de mult la dumneata.

– Știu că ții. 

– Crede-mă că mă doare sufletul că sunteți departe.

– Știu mamă. Și mie mi-e dor. Dar dacă nu pot mere amu’ la tine.

– Lasă mamă, stai acasă. Măcar să îți aud vocea. Atâta. Și dacă vorbesc cu tanti Mărioara și știu de tine, mă bucur. Măcar știu ce-i cu dumneata, că o mamă am, pe care să o iubesc atât de mult. Ai grijă de dumneata!

Conversația se termină. Tanti Clarița rămâne tăcută pentru un timp, și noi la fel.

Mămuca o servește cu pancove, iar noi încercăm să începem mici conversații, pentru a nu lăsa tăcerea să intervină atât de apăsător între noi.

Fiecare vizită în Cuceu este specială. Mereu plecăm cu mai mult decât știam atunci când am venit. Avem ocazia de a asculta povești, care ne fac să conștientizăm că viața noastră este bună, că avem tot ce ne trebuie și că sunt alți oameni care au mult mai puțin decât noi, dar sunt fericiți.

De fiecare dată când ne afundăm într-un mic sat, de oriunde din România, avem ocazia de a cunoaște oameni care au muncit cu adevărat toată viața lor, iar acum trăiesc modest, în colțuri uitate ale țării. Poate am crede că nu avem ce învăța de la astfel de oameni, pentru că nu au făcut școală, nici nu au călătorit în toată lumea, dar își duc cu atâta demnitate existența și au cunoscut viața, în adevăratul sens al cuvântului.

Poate că viața la oraș este frumoasă, dar să petreci o bucată de timp într-un astfel de sat, unde timpul pare că nu trecere, și oamenii de demult încă au rămas, e sublim.

84 de ani trăiți în același mic sat uitat de lume

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.