„Nu puteam să adorm fără să mă leagăn şi să cânt cu voce tare. Aceasta era alinarea mea în fiecare seară. Cu toţii din camere ne puneam în fund, legănându-ne, şi cântam până adormeam. Dar erau seri când adormeam plângând şi mă tot întrebam unde sunt părinţii mei. Cu toţii aveam nevoie de mângâiere, de o vorbă bună, de înţelegere. Educatorii erau puţini faţă de cât de mulţi eram noi, nu se suplimenta asta. Mai mergeam noi la ei în braţe, tânjeam după acest lucru. Aşa ne-am obişnuit – ei încercau să dea tot ce e mai bun pentru noi, cât puteau, dar rar se întâmpla să fim mângâiaţi.”
Aşa sună o bucăţică din povestea lui Tery şi a altor mii de copii din orfelinatele din România. În prezent, peste 3800 de adolescenţi şi copii sunt instituţionalizaţi în centre de plasament din România, fiind despărţiţi de părinţii lor. Potrivit UNICEF, în perioada comunistă, 700 de orfelinate din România adăposteau în jur de 100.000 de copii. Povestea lor începe acum câteva decenii, când…
- După Război, odată cu seceta din 1946, creşte numărul de copii din orfelinate, întrucât condiţiile de trai devin mai grele, iar posibilităţile financiare ale familiilor mai scăzute;
- În 1966, Ceauşescu emite celebrul Decret anti-avort şi interzice comercializarea mijloacelor contraceptive;
- În 1970, reprezentanţii statului implementează instituţionalizarea copiilor, an în care se înfiinţează leagăne pentru copii între 0-3 ani, respectiv case de copii (orfelinate) pentru copii preşcolari şi şcolari;
- Din anii ’90, după căderea comunismului, până în anul 2000, centrele de plasament nu şi-au schimbat structura, fiind doar o rămăşiţă a sistemului comunist.
Pe atunci, casele de copii erau multe la număr şi suprapopulate, adesea create în interiorul fostelor conace boiereşti din zone rurale. La un astfel de conac a supravieţuit şi una din eroinele acestei poveşti, Tery, după cum o ştie toată lumea în Baia Mare (sau Terezia Dorina Silaghi, pe numele ei din buletin).
Tery se descrie ca fiind o persoană sociabilă, veselă şi încrezătoare. Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Cu mult timp în urmă, era doar o fetiţă micuţă şi fragilă, care s-a trezit abandonată într-un loc necunoscut, cu pereţi reci şi pătuţuri de fier, alături de mulţi alţi bebeluşi uitaţi. A crescut primii ani într-un cămin de tip leagăn, din care nu-şi aduce aminte aproape nimic. Primele amintiri le are de la vârsta de 6 ani, când, în anul 1986, a fost adusă la „Castel”, o clădire mare din mijlocul unei pădurici. Fetiţa credea că trăieşte într-un basm cu prinţese, căluţi şi sute de jucării, fiind o fire foarte creativă. Era un omuleţ inocent şi senin, care nu înţelegea termenul de „orfan”.
Cu lunile care treceau, însă, Tery a realizat că e singură pe lume – nu avea pe nimeni care să-i fie alături. O parte din copii erau în orfelinat din cauza problemelor financiare ale familiei, astfel că, peste weekend şi de sărbători, părinţii lor veneau în vizite.
După mine nu vin părinţii?
se întrebă Terezia de fiecare dată, privind în gol spre gardul de fier al conacului. I-a luat mult timp să accepte că într-adevăr e orfană.
Pentru Tery, cea mai mare frică erau tinerii mai mari şi venirea nopţii. „Atunci mă simţeam şi mai tare a nimănui”, spune ea cu tremur în glas. Copilăria i-a fost marcată de singurătate, groaza că nu avea pe nimeni care să o asculte şi să o sprijine, dar şi de comportamentul celor mai mari ca ea, care deveneau agresivi cu cei mai slabi. Bătaia, jignirile, etichetele şi furtul (de mâncare sau bunuri) erau la ordinea zilei, practici bine cunoscute în majoritatea orfelinatelor de pe vremuri. Tinerii care rămâneau în sistem până la maxim 25 de ani, dacă urmau cursurile unei universităţi sau intrau în ucenicie, plini de frustrări şi ură, îşi revărsau sentimentele pe cei mai mici şi neajutoraţi.
Terezia ne mărturiseşte că nu are amintiri frumoase de când era copil: „Amintiri frumoase nu am din copilărie, din păcate. Nu am avut nici măcar ocazia să îmi petrec la o familie sărbătorile. Oricine mă lua acasă, mă aducea înapoi la orfelinat, deoarece nu mă puteam integra, eram ca în junglă, voiam înapoi cu copiii aceia mulţi.” Tery îşi defineşte copilăria prin cuvântul „tristeţe” şi asociază şederea ei la orfelinat cu sentimente precum singurătate, nesiguranţă, frică şi bullying, care au avut un impact mare asupra ei în societate. Se integra cu greu în alte grupuri, îi era frică să nu fie etichetată drept „copil al nimănui” sau „fata de la casa de copii”. A depăşit această etapă abia la maturitate, când a învăţat că să uite tot e „cheia succesului” pentru ea.
O experienţă marcantă pentru Tery a fost momentul în care şi-a aflat ziua de naştere. „Ziua de naştere am aflat-o de la învăţătoarea mea, în clasa a IV-a”. Până în momentul respectiv, mica şcolăriţă nu ştia că zilele de naştere sunt un moment de sărbătoare, nimeni nu a informat-o cu privire la acest aspect.
În rest, viaţa la casa de copii era monotonă şi circulară – copiii aveau 3 mese pe zi, slabe în nutrienţi şi deloc săţioase, la ore fixe. Mergeau cu un autobuz comun la şcoală, loc în care cu toţii se exteriorizau prin urlete şi gălăgie. Totuşi, Tery era cuminte şi ascultătoare de mică, ştiind că dacă nu respectă regulile, va fi lovită sau pedepsită. A reuşit să obţină note bune la capacitate, continuându-şi studiile liceale. A rămas puternică de-a lungul anilor cu ajutorul iubirii pentru ceilalţi, în ciuda greutăţilor prin care a trecut. „Faptul că sunt un om inimos m-a ajutat. Mi-am zis că sunt atât de valoroasă, încât nu merita să mă pierd niciodată, să nu îmi pierd niciodată valorile. Sunt un om simplu, care poate oferi atâtea… O vorbă bună, nişte afecţiune. În mare parte, eu singură mă autoeducam, să trec mai uşor peste toate.”
Tery a fost foarte convinsă că trebuie să facă o facultate pe specializarea Asistenţă socială. Faptul că a crescut la orfelinat a determinat-o să ajute, la rândul ei, oamenii care se aflau în dificultate: „să fiu acolo pentru familii, copii, tineri vulnerabili e cel mai important lucru”. În perioada facultăţii, a început o relaţie cu Ghiţă Silaghi, care făcea de asemenea, parte din sistem. Cei doi se cunoşteau din anul 2002, când Ghiţă a fost transferat la casa de copii şcolari Valea Borcutului (castelul), după ce trăise 13 ani în orfelinatul din Bocicoiu Mare. Tery spune, cu ochii zâmbitori: „E cel mai frumos lucru care mi s-a putut întâmpla – Ghiţă – cel mai minunat om, îngerul meu. La casa de copii l-am cunoscut, unde am început cea mai frumoasă etapă a vieţii noastre.”
În prezent, Tery şi Ghiţă, căsătoriţi din vara anului 2013, duc o viaţă liniştită şi fericită în apartamentul personal din Baia Mare, alături de băieţelul lor, Ştefan Mark. În sfârşit au un cămin al lor, plin de căldură şi siguranţă. Ghiţă lucrează cu normă întreagă ca educator la o casă de tip familial din Baia Mare, pe când Tery tocmai a ieşit din concediul de maternitate şi îşi plănuieşte să ajungă un asistent social bun. Visul ei, pe plan profesional, este să salveze persoanele în nevoie, să îi ajute să ducă o viaţă mai bună, fără tot ce a simţit ea în trecut. Vrea să aibă multe cazuri fericite. Pe plan familial, îşi doreşte să petreacă cele mai frumoase clipe alături de Ghiţă şi Ştefan: „Familia este totul pentru mine. Vreau să-l văd sub ochii mei pe Ştefănuc, care creşte frumos alături de noi şi să-i oferim afecţiune, iubire, copilăria aceea pe care fiecare copil o merită.” În septembrie, 2021, cuplul şi-a lansat propria carte, „Noi doi şi o lume întreagă”, în care ne vorbesc despre cum, deşi vieţile lor au fost predestinate eşecului, au reuşit să treacă prin greutăţi cu ajutorul iubirii.
Însă lucrurile nu se sfârşesc întotdeauna cu un happy end. În perioada comunistă, în căminele-spital au murit peste 700 de copii, din cauza condiţiilor precare sanitare, iar peste 10.000 de copii au avut aceeaşi soartă în centrele de plasament, după cum estimează reprezentanţii IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc). Copiilor cu dizabilităţi nu li se dădeau şanse prea mari de supravieţuire, întrucât erau lăsaţi ore în şir să plângă în pătuţurile de fier, fără să li se ofere pic de atenţie.
Din fericire, situaţia nu mai arată la fel în 2022. Una dintre marile speranţe ale copiilor defavorizaţi a fost şi rămâne în continuare asociaţia Hopes and Homes for Children, care şi-a propus să ofere fiecărui copil din România un loc pe care să-l poată numi „acasă”. De peste 20 de ani, aceştia închid vechile centre, care au un impact negativ asupra dezvoltării armonioase şi oferă ajutor personalizat fiecărui copil, în funcţie de situaţia sa. Până în 2027, asociaţia non-guvernamentală îşi propune să închidă toate orfelinatele din România şi să dea o şansă la un trai mai bun fiecărui copilaş sau adolescent.
Radu Tohătan, asistent social la HHC, a experimentat atât partea mai sumbră a sistemului de protecţie a copiilor din România, cât şi partea mai fericită, în care asociaţia a reuşit să-şi implementeze valorile. „Ceea ce m-a făcut să mă alătur echipei HHC au fost obiectivele si viziunea pe care organizaţia le are, adică asigurarea unui mediu familial pentru copiii instituţionalizaţi, dar mai ales interesul pentru menţinerea copiilor în familiile biologice. Alte obiective sunt prevenirea abandonului familial prin măsuri de susţinere a copiilor în propria lor casă sau integrarea lor in casele de tip familial”. Tohătan este implicat în mare parte din timp în munca „pe teren”, în întreaga ţară şi cunoaşte în amănunt sistemul şi procedurile prin care trec copiii:
„Primele etape în desfiinţarea unei case de copii (a unui centru vechi, orfelinat) constau în evaluarea psiho-medico-socială a copiilor şi evaluarea familiilor din care fac parte. Trebuie să vedem în ce stadiu sunt ei, dacă sunt bine din punct de vedere medical, psihic şi dacă pot să intre în noua dimensiune socială. Apoi, evaluăm şi familiile, ca să ne asigurăm că se descurcă în satul lor din punct de vedere financiar, dacă sunt dispuse să îşi reprimească copilul sau să primească un alt copil.”, explică acesta.
Din acest punct, se stabileşte care e cea mai bună opţiune pentru copiii din case:
- reintegrarea în familia biologică sau extinsă (rude apropiate);
- adopţia propriu-zisă;
- trimiterea copilului în plasament, sub protecţia unui sau mai multor asistenţi maternali – se referă la case în care o asistentă are grijă de un număr mic de copii;
- integrarea socio-profesioanală, valabilă pentru cei de peste 18 ani – se asigură de participarea tinerilor la facultate, ori asigură un cămin, oferind tinerilor o mini garsonieră în care să locuiască şi totodată, un loc de muncă – „În Baia Mare, spre exemplu, foarte mulţi tineri ajung să lucreze la Aramis, cei care locuiesc în centre de tranzit”, explică Tohătan;
- integrarea în case de tip familial.
Următorul pas este implementarea măsurilor alternative, care are finalitate în mutarea propriu-zisă a copiilor – li se iau lucrurile, se semnează documentele. Apoi, se monitorizează cazul fiecărui copil, motiv pentru care Radu Tohătan se deplasează adesea pe tot teritoriul României. „Ajung pe la case de tip familial, dar şi prin sate de la periferia judeţelor, ca să mă asigur că într-adevăr cineva se ocupă de copii, să văd dacă duc o viaţă bună. Suntem interesaţi ca acei copii să se descurce social şi pe toate planurile, să nu fie traumatizaţi în propria casă.”
HHC se mai ocupă de pregătirea personalului care va lucra cu copiii (familie, educatori, pedagogi, asistenţi maternali) dar şi de construirea centrelor numite „case de tip familial”, în care copilul are toate condiţiile de creştere armonioasă şi educaţie. În plus, aceştia oferă sprijin familiilor care au nevoie de construirea sau îmbunătăţirea unor servicii privind locuinţa. „De exemplu, dacă mai apare un copil într-o familie de 12, dar familia nu deţine spaţiul necesar pentru întreţinerea sa, HHC se ocupă cu finanţarea unor muncitori, pentru a ajuta familia să îşi mai construiască o cameră, să aibă cât mai mult spaţiu.” La fel se întâmplă şi în cazul familiilor care nu dispun de electricitate, apă sau gaz şi au nevoie de ajutor.
Deşi în prezent asociaţia este în continuă dezvoltare şi ascensiune, a parcurs un drum lung, cu multe refuzuri, piedici şi provocări. „Cea mai grea parte a fost rezistenţa la schimbare a sistemului ce mergea de pe vremea comunismului – consilieri judeţeni, primari, asistenţi sociali, directori de centre – asta a fost principala formă de rezistenţă, pe care eu nu aş numi-o neapărat piedică. Chestiunea aceasta a durat cam până în 2012-2014, pentru că toţi oamenii aceştia, fiind fixaţi pe sistemul comunist, nu înţelegeau de unde veneam noi să luăm copiii pe care ei i-au îngrijit până în momentul respectiv.” Rezistenţa de care vorbeşte Radu vine din faptul că oamenii erau convinși că aceşti copii nu pot fi reintegraţi în societate şi sunt o cauză pierdută, iar celor cu dizabilităţi nu li se dădea nicio şansă reală, se credea că familiile nu sunt interesate de existenţa lor.
„Prin anii ’90, sistemul era bazat pe centre mari de plasament şi se caracteriza prin comasarea unui număr mare de copii în clădiri şi spaţii comune, care le afecta sănătatea şi viaţa socială. Nu era un mediu potrivit să crească copii cu vârste diverse, pentru că fiecare primea aceeaşi cantitate de mâncare, aceleaşi haine, indiferent de vârstă”, povesteşte asistentul social.
În casa de pe Valea Borcutului, de care mă ocupam eu, nu exista lenjerie intimă personală, ci comună, adică după ce se spălau copiii, fiecare lua ce apuca din grămada de haine.
„Mâncarea era în ture, de trei ori pe zi, mi se părea de neconceput că nu puteau sa meargă la bucătărie când le era foame, nu primeau nimic în plus. Asta îmi doream să văd cel mai tare la copii, să poată să meargă la frigider şi să ronţăie ceva, dacă simt nevoia la 11 noaptea sau 7 dimineaţa. Era ceva foarte inuman, care trebuia schimbat neapărat.” La orfelinat, copiii făceau baie o dată pe săptămână, sâmbăta, în cabine de duş şi totul se făcea în ture de câte 10. Paturile erau de fier, ca la închisoare, saltelele erau uzate, neavând suport pe margini, fapt pentru care copiii picau constant din paturi. Nu aveau spaţii personale, în care să îşi pună rechizitele sau obiectele personale şi de obicei, se mutau din trei în trei ani de la o casă la alta, neavând un loc stabil. Abuzurile erau nelipsite, atât din partea copiilor mai mari, cât şi din partea personalului. „Totul era un mini-sistem comunist. Toţi erau îmbrăcaţi şi tunşi la fel, foarte greu distingeai cine e cine. De aici a venit dorinţa de a avea un alt sistem de îngrijire, alături de stimularea şi integrarea lor în comunitate, mai ales că multe centre erau izolate la marginea oraşelor”.
Experienţa care l-a marcat cel mai tare pe Radu Tohătan a fost închiderea centrului de plasament pentru copii cu handicap sever, numit şi Căminul-Spital din Sighet. În perioada 2001-2003, acolo trăiau 256 de copii cu nevoi speciale şi dizabilităţi grave. „Era prima oară când vedeam aşa ceva. Înregistra adevărata gravitate a situaţiei orfelinatelor din ţară. Am avut noroc cu ajutorul unor voluntari din Marea Britanie, în asistenţa cărora am învăţat metode de abordare a copiilor, a personalului şi a familiei”, spune Tohătan recunoscător. Acelaşi stil comunist a întâmpinat echipa HHC şi în proiectul de închidere a centrului de plasament din Sighet – lipsă de susţinere din partea colegilor de la stat, implicarea superficială şi rezistenţă – nimeni nu avea intenţia să îi ajute.
Dacă reuşim să închidem centrul acesta, putem închide orice centru din ţară.
Îşi aminteşte Tohătan că se vorbea în echipa HHC la acea perioadă.
Şi au reuşit. În 2003, HHC închide centrul. 17 copii ajung în asistenţă maternală, 10 copii sunt reintegraţi în familiile lor biologice şi 220 copii în case de tip familial, fiind construite 20 de case pentru ei, în zona Sighet.
Majoritatea persoanelor din sistem aveau gândire învechită şi uneori refuzau să comunice cu HHC. Totuşi, situaţia s-a mai relaxat după ce Guvernul României actualizează prin Hotărârea nr. 867 din 2015, Legea nr. 272 din 2004. Într-un final, Sistemul de protecţie a copilului avea ca obiectiv închiderea tuturor centrelor de plasament vechi. „Chiar şi după acea perioadă, încă am întâlnit rezistenţa în unele cazuri.”, adaugă Tohătan.
Până în prezent, HHC se mândreşte cu…
Alte proiecte semnificative ale asociaţiei sunt:
- Programul de prevenire a separării copilului la nivel naţional, operat în 13 judeţe din ţară;
- Lichidarea centrului de plasament Ion Holban din Iaşi, care era cel mai mare centru de plasament din România;
- Formarea Centrului de tranzit din Baia Mare (2016), care asigură cămin timp de doi ani tinerilor care nu au unde să locuiască, după ce părăsesc sistemul de protecţie a copilului.
GHIŢĂ – EDUCATOR LA DEALUL FLORILOR
„Mă simt foarte bine alături de copii, parcă asta am făcut o viaţă întreagă. Odată cu ei, îmi trăiesc şi eu copilăria şi totodată, am şansa de a-i învăţa multe lucruri, de a contribui în dezvoltarea lor armonioasă, pentru a le asigura o copilărie cât mai reuşită şi frumoasă.” Gheorghe Silaghi, soţul Tereziei din povestea noastră, are o privire blândă şi un zâmbet cald. Viaţa l-a trecut, şi pe el, prin multe încercări. S-a născut în august, 1982, la Spitalul Judeţean din Baia Mare, unde a fost abandonat după câteva zile. A crescut la orfelinatul din Bocicoiu Mare până în 2002, când a fost mutat la casa de copii din Valea Borcutului. A urmat şi studii universitare la Teologie, însă nu a profesat drept cadru didactic (deşi avea calificarea), pentru a nu fi repartizat într-o localitate departe de Tery.
Acum e angajat ca educator la casa de tip familial de pe Strada Dealul Florilor, din Baia Mare, deşi a întâmpinat greutăţi în obţinerea postului, atât din cauza unor încurcături legale, cât şi din cauză că angajatorii erau reticenţi în a accepta persoane care au făcut parte din sistem. „Înainte de asta, lucram ca animator socio-educativ, tot cu copiii, în câteva supermarketuri. Şi mi-am tot zis – Hai să fac şi altceva, să evoluez într-un domeniu unde chiar e nevoie. – Am învăţat şi am luat postul, nu cu uşurinţă, deoarece am fost mulţi candidaţi, din care eu eram singurul bărbat. Asta mi-a dat mai mari emoţii, dar am reuşit.” mărturiseşte Ghiţă.
Multe aspecte s-au schimbat radical din vremea când Ghiţă trăia la orfelinat, până azi. Educatorul reflectă asupra trecutului cu nostalgie şi recunoştinţă, totodată, pentru că adolescenţii şi copiii din sistemul zilelor noastre nu mai trebuie să treacă prin aceleaşi procese şi reguli extreme. „Numărul de copii în sistemul vechi al caselor de copii – îşi aminteşte educatorul – era de aproximativ 160-200 de suflete, pe când într-o casă actuală de tip familial locuiesc 10-12 copii. Fraţii sunt grupaţi mereu în aceeaşi locuinţă, exact ca într-o familie. Iar hrana e multă, faţă de ce era în sistemul vechi. Vestimentaţia nu mai e la fel, copiii au o libertate mai mare să poarte ce vor, faţă de cum eram noi îmbrăcaţi în trecut.” O parte importantă care s-a schimbat în bine este procesul educaţional din fiecare casă. În 2022, educatorii, mai mulţi la număr, se ocupă individual de fiecare copil, răspunzându-i la nelămuriri, asigurându-se de participarea copilului la ore (online sau fizic), de teme şi multe alte activităţi extraşcolare. „În sistemul vechi, nici nu ne observau, la cât de mulţi eram.” continuă Silaghi.
Şi pregătirea educatorilor este pe măsură. „Pregătirea educatorilor este mult mai bună. Avem totul la îndemână, până la urmă şi tehnologia a avansat. Avem şi cursuri care ne sunt oferite an de an, pentru a ne dezvolta şi specializa în munca pentru şi cu copii.” Totuşi, ca în orice domeniu, încape loc de mai bine. Ghiţă consideră că s-ar mai putea lucra la modificări în ce priveşte bugetul alocat caselor de tip familial: „bugetul nu este suficient, atât pentru interiorul şi necesarul casei, care nu ne este oferit anual din cauza bugetului scăzut, cât şi pentru plata meditaţiilor copiilor, sau pentru cheltuielile activităţilor extracurriculare, la final de an şcolar (banchet, poze de album şi altele), pentru taberele anuale ale copiilor, pentru ateliere pe diferite tematici – pentru dezvoltarea lor personală.”
Deşi există probleme legate de finanţare, casele de tip familial primesc ocazional ajutor şi donaţii de la diverse asociaţii sau persoane simple care vor să ajute. „În fiecare an, de sărbători, eu şi grupul de prieteni ne-am făcut un obicei. Alegem casele de tip familial din Baia Mare care au cea mai mare nevoie de ajutor şi strângem donaţii timp de o lună. Înainte cu câteva zile de Crăciun, livrăm brazi artificiali, cadouri, jucării, haine şi multe altele.”, explică Andrei-Codruţ Zaharie, unul din organizatorii proiectului Misiune de Crăciun,. Misiune de Crăciun este o activitate caritabilă începută în 2019, care se baza iniţial doar pe donarea de brazi şi podoabe copiilor de la două case de tip familial din Baia Mare. În prezent, echipa Misiune de Crăciun este formată din 11 tineri studenţi la Cluj, care şi-au extins obiectivele. „În 2021, am ajutat şapte case din Baia Mare, am donat 4 brazi, cutii mari de haine şi multe cadouri. Au donat persoane din întreaga ţară, câteva şi de peste hotare, şi ne-ar plăcea să ne extindem proiectul, să colaborăm cu mai multe firme, eventual.”
Echipa a mai contribuit cu bănuţi şi de Paşte, dar şi pentru a ajuta copiii în activităţi extraşcolare, de exemplu o excursie în afara localităţii şi vizite la patinoar pentru două case de tip familial. De la partea de PR şi până la împachetarea cadourilor, colectarea banilor, statistică, livrare, cumpărături, sau discuţiile cu oficialii caselor, tinerii încearcă să valorifice fiecare zi liberă din perioada sărbătorilor pentru a ajuta. „E un sentiment plăcut să ştii că poţi să aduci o schimbare în bine. Tot efortul merită la final, când vezi bucuria din ochii lor, când primesc exact ceea ce şi-au dorit. O experienţă emoţionantă de la casa de tip familial de pe strada Cehov a fost atunci când, la livrarea cadourilor, copiii ne-au rugat să rămânem să colindăm împreună şi să desfacem cadouri. Am povestit, am cântat şi chiar mi-au transmis fericirea pe care ei o simţeau.” spune Andrei.
Anna-Karina Reiz, altă organizatoare a proiectului Misiune de Crăciun, a participat şi în alte proiecte caritabile în perioada 2016-2019, ca voluntară. „În liceu, am avut mulţi prieteni şi colegi de clasă care s-au implicat în proiectul de voluntariat organizat de asociaţia HHC Baia Mare. Tatăl unui bun prieten lucrează la această organizaţie şi ne-a povestit despre ce schimbare au reuşit să facă aceşti oameni şi mi s-a părut incredibil. Dar înainte nu ştiam nimic de acest sistem, cu toate ca eram din Baia Mare, nu ştiam nici de orfelinatele comuniste şi nici de treaba pe care a făcut-o HHC.”
Karina a rămas impresionată de implicarea oamenilor din HHC pentru copii, astfel că a hotărât să se implice personal în una dintre activităţi. Voluntari din America şi Canada au venit în ţară pentru a-i învăţa pe copiii de la casele de tip familial şi pe tinerii de la centrul de tranzit noţiuni în limba engleză şi nişte noţiuni de navigare pe web şi calculator. „În acest proiect, eu am fost voluntară – treaba mea a fost să traduc copiilor ce spun americanii, şi vice versa. Aşadar, pot să spun că am fost un intermediar între cele două părţi şi, pe lângă că a fost o experienţă incredibilă, să pot să iau contact cu oameni din alte ţări, am văzut ce bucurie a adus copiilor prezenţa voluntarilor.”
„Experienţa mea a fost foarte plăcută, a fost o adevărată încântare să pot să fiu martoră la interacţiunea şi evoluţia copiilor, să văd cât de mult cresc de-a lungul anilor şi cât de bine le prieşte interacţiunea cu noi, deoarece am fost voluntară timp de trei ani consecutiv.” adaugă tânăra studentă. În ciuda experienţelor pozitive şi momentelor de împlinire trăite de voluntari, Karina nu putea trece cu vederea peste condiţia copiilor – unii aveau probleme de sănătate sau probleme de comunicare, erau copii care au suferit cu adevărat. Acest lucru se observa chiar dacă ei arătau şi se comportau normal. „Era uşor să-ţi dai seama dintr-o discuţie cu ei că le lipseşte iubirea unei familii, cu toate că ei se comportau tot timpul ca o familie mare”.
Tânăra studentă este încrezătoare şi consideră că aceşti copii au şanse mari de integrare în societate, fiindcă sunt, până la urmă, copii ca oricare alţii. În plus, sistemul şi mai ales proiectele concepute de HHC, le oferă şanse unice şi posibilităţi reale de susţinere, de a ajunge pe picioarele lor, atâta timp cât şi ei îşi doresc acest lucru, în special pentru cei de peste 18 ani.
Ceea ce consider eu că le lipseşte copiilor sunt modelele – nu au la cine să se raporteze în majoritatea timpului, şi atunci e posibil să o ia pe căi greşite, cu toate că oamenii din sistem sunt mai mult decât primitori şi calzi. Asta este, evident, din cauza lipsei părinţilor, fapt pentru care noi, ca societate, putem să le fim exemplu, să le fim alături prin propriul comportament şi prin sfaturi, sau prin căldură – să încercăm să ne apropiem de ei, să îi luăm ca ceea ce sunt şi să le dăm tot ajutorul de care au nevoie.
mai spune Karina
POVESTEA IULIEI
Iulia locuieşte într-o casă de tip familial din Baia Mare de când se ştie. Are 19 ani şi trăieşte alături de ceilalţi 9 copii şi adolescenţi care au avut aceeaşi soartă ca ea. „Fiecare am ajuns în casă cu o poveste cam neplăcută, departe de părinţii noştri. Dar e bine aici, în mare parte. În casă e ca în familie, – azi ne certăm, mâine ne împăcăm, suntem mai mult decât prieteni.” Iulia ştie că sistemul s-a schimbat radical şi e în continuă schimbare şi e foarte recunoscătoare pentru situaţia în care se află. Totuşi, lipsa părinţilor nu poate fi înlocuită de niciun educator: „Oamenii care ne au în grijă sunt buni, îşi dau silinţa pentru a ne creşte frumos. Dar uneori nu ne place ca adulţii să ne impună ce să facem. Atunci se mai iscă nişte conflicte.”
Iulia are câţiva prieteni buni la liceu şi consideră că e foarte important să îi ţină aproape, ştie că are nevoie de ei. Însă nu toţi oamenii din afara casei sunt la fel de calzi cu ea. „Uneori mă simt etichetată, abandonată. Nu pot să ignor că sunt judecată, prin fiecare comportament al unora. Dar asta ţine şi de mine, de cât de mult îi las pe cei din jurul meu să mă afecteze. Noroc cu prietenii mei, care îmi sunt alături, încearcă să mă încurajeze şi îmi reamintesc că nu e vina mea.”
Adolescenta mărturiseşte că, deşi copilăria ei a fost dureroasă, plină de naivitate şi frică din cauza lipsei părinţilor ei biologici, a participat la multe activităţi memorabile, de care îşi aminteşte cu drag: sărbătorile de iarnă „când oamenii nu uită de noi şi avem parte de cele mai tari cadouri, iar dorinţele ni se îndeplinesc”, adaugă ea, vacanţele la mare din timpul verii şi zilele de naştere, pe care educatorii încearcă să le valorifice de fiecare dată.
Totuşi, bugetul scăzut alocat de către stat fiecărei case este resimţit şi de către copii. Iulia spune că un singur lucru ar mai trebui schimbat în sistem – acela de a avea şi ei parte de bănuţi personali: „Aş vrea să pot să îmi cumpăr nişte lucruri de care orice adolescent are nevoie, să pot ieşi în oraş cu prietenii mai des, mai ales să îmi permit să îmi achit singură un suc sau să pot şi eu să mă îmbrac ca restul, care au familii.”
Imagine principală de Samer Daboul de la Pexels.
