La ora 10 seara, într-un cartier din Cluj-Napoca, o familie a decis să arunce arta la gunoi. La propriu. Un tablou făcut, cel mai probabil de un copil, pe o pânză 40×60, aduce o pată de culoare în ghena de gunoi. Peste el, sprijinită de o pubelă, e aruncată o orgă electronică, scoasă din cutie. Cutia se află și ea acolo, sub tablou, între bucăți murdare de polistiren și deșeuri din plastic. În pubelă, între coji de legume și saci negri de gunoi, se văd câteva foi cu desene. 

Un tablou și o orgă electronică între deșeuri la ghena de gunoi

O vorbă din popor spune că artiștii mor de foame. Însă, în ultimii ani, tinerii artiști au demonstrat că freelancingul în artă vine la pachet cu multe beneficii, inclusiv din punct de vedere financiar.  

„Această legendă trebuie spulberată. Se trăiește bine din artă”, spune Ioana Ciocan, director ART SAFARI și lector la Universitatea București, la emisiunea Viitor cu clasă. Iar Ioana e doar unul din membrii comunității artistice care e de părere că, acum, artiștii pot avea un viitor și se pot întreține din arta lor. Într-un interviu cu Călin Dan, directorul MNAC, realizat de viitorulromâniei.ro, acesta spune: „Interesul pentru arta contemporană este în creștere pretutindeni, România nu face o excepție. Aici însă lucrurile sunt de abia la început.” 

Fie că e vorba despre artă digitală, tehnici clasice sau îmbinarea experiențelor empirice cu lumea digitală, în 2022, tinerii artiști își aduc la lumină talentul cu ajutorul platformelor de social media. Succesul și aprecierea se măsoară în like-uri și în numărul de urmăritori ai paginilor cu artă grafică, ilustrație, colaje.  

Ei sunt tineri ca toți ceilalți. Tineri care sunt încă în facultate, care au terminat-o sau care s-au lăsat de ea, pentru că și-au găsit adevărata pasiune – de a-și împărtăși o parte din sufletul lor cu restul oamenilor, prin artă. Alexandra, Ștefan și Beatrice sunt trei artiști vizuali, care în ultimii doi ani au ajuns cunoscuți pe Instagram. Ei vorbesc despre sinceritate, muncă, temeri și reușite, iar creațiile lor sunt reprezentative pentru o întreagă generație. 

„Până să intru în lumea asta, nu credeam că se pot face bani din artă.” 

Alexandra Novac, sau Ali, cum îi place să i se spună, are 22 de ani și e studentă la Medicină, în București. În timpul liber, desenează omuleți care prind viață alături de scurte mesaje ce însoțesc ilustrația. De trei ani, se ocupă cu administrarea unei pagini de Instagram cu ilustrațiile ei. Spre surprinderea artistei, oamenii s-au regăsit ușor în desene, iar succesul a determinat-o să creeze propriul magazin virtual.  

Alexandra Novac fotografie alb-negru
Alexandra Novac

Omuleții în alb și negru s-au născut „din plictiseală”, când Alexandra era în clasa a XII-a. Bacul și admiterea la facultate îi mâncau din cheful de viață și din răbdare, așa că, după ce învăța, desena. Omuleții o motivau să continue. De pe marginile caietelor, aceștia o priveau și îi spuneau „du-te și învață” sau „nu mai pierde timpul”. 

Inițial, erau doar desene mici, cu un pic de text, ori pentru mine, ori pentru prieteni. 

Ali

Ali își definește stilul de bază ca fiind unul cât mai simplu: „Linii, două culori, text”. Ceea ce i se pare că a prins la public a fost mai mult textul scurt, care completa ilustrația. Se inspiră din tot ce se întâmplă în jurul ei, din ce aude pe stradă, de la prieteni. La început, creațiile erau mai personale, pline de apropouri pentru evenimente sau acțiuni „care nu sunt chiar ok”. În prezent, pornește de la o idee, care progresează, se schimbă și poate ajunge ceva total diferit. Însă, în fiecare din ilustrațiile ei, păstrează aceleași principii: „Să fiu cât mai sinceră. Și în artă, și în viață. Și dacă pot să ajut pe cineva, să o fac.” 

„Ceea ce îmi doresc să transmit sunt trăirile umane, care, deși sunt resimțite atât de intens individual, sunt cumva generale.” Ali caută să realizeze creații în care oamenii să se poată regăsi. Ilustrațiile ei creează un fel de spațiu comun, în care trăim toți – un spațiu emoțional, mai presus decât cel fizic, propriu-zis, în care existăm. O înțelegere tacită între noi toți, care, cumva, trăim aceleași experiențe, avem nevoie să vedem că cei din jurul nostru ne pot înțelege, că au trecut și ei prin asta. La fel ca în cazul multor artiști, arta ajunge un refugiu, o formă de escapism. 

Ali recunoaște că are unele limitări și temeri. „Cred că toți avem niște limitări. Sunt chestii care nu-mi ies și care mă frustrează. Am avut o perioadă niște probleme cu inspirația… dar toate vin, trec, se schimbă.” O frustrare în ceea ce privește tehnologia este aceea că tableta pe care lucrează la ilustrații e a fratelui ei și o poate lua doar când acesta doarme. Iar legat de artă, în general, „cum e atât de multă artă și în media, peste tot, (mi-e teamă n.r.) ca la un moment dat să nu pară că, uneori, copiez.” 

Fără să aibă studii în artă, Ali consideră că dacă perseverezi, poți face artă și fără o facultate specializată. Facultatea poate oferi un mare ajutor, în special în ceea ce privește tehnica, însă Ali crede că tinerii artiști „se pot descurca și fără”. Desenează de când e mică, împreună cu sora ei. „Am avut două tentative să mă înscriu la niște cursuri de artă, mai high class, dar m-au refuzat de fiecare dată.” Să facă o carieră în artă nu este un plan al ei, însă, când termină Medicina, vrea să se apuce de Arte. Spune că acesta va fi „cadoul ei”.  

Alexandra Novac ținând o planșă cu desene ei cu omuleți
Ali și Omuleții ei

Fiind la Medicină, timpul ei liber este destul de limitat. Însă, atunci când dorește să transmită un mesaj, găsește de fiecare dată un prilej. Timpul de lucru dedicat unei ilustrații diferă în funcție de complexitatea acesteia. „Dacă e un desen din acela mai ușor, cu linii, maxim o oră. Dacă e ceva mai complicat, am stat și câte opt ore. Într-o noapte, nici nu știu cum, am stat toată noaptea. Înțepenisem acolo, mă durea spatele – de obicei stau pe jos. Nici nu mi-am dat seama, m-am uitat pe geam, era dimineață. Am zis: Auăleu! Am școală.” Ali râde și amintește că depinde foarte mult de idee și cât de dificil e să o pui în aplicare. Depinde de starea personală și de mediul în care lucrează, dacă poate să se concentreze. „Uneori pur și simplu nu merg lucrurile. Dar aia e, continui să încerci până reușești.” 

Desene și ciorne din caietele Alexandrei

Prietenii au încurajat-o să înceapă pagina de Instagram, iar numărul urmăritorilor creștea semnificativ încă de la început, datorită distribuirilor. Apoi a creat site-ul, împreună cu mama și sora ei mai mică. Vânzările au mers mai bine la început, când avea Ali mai mult timp să se ocupe. Facultatea, responsabilitățile o țin acum ocupată. Mama ei se ocupă cel mai mult de magazinul online, de facturi, de contabilitate, de comenzi. Sora ei a terminat liceul anul trecut și deși acum studiază chimia, se ocupă și de transferul de la pagina de Instagram spre magazinul online. Acest transfer constă în vectorizarea desenelor, poziționarea acestora pe diverse produse. „Nu mă așteptam. Am crezut că o să am, așa, vreo două comenzi. Dar am avut comenzi și de prin țară, și din afară.” 

O clinică a contactat-o acum ceva timp. Au întrebat-o dacă poate să facă niște mesaje speciale pentru ei, pentru ortopezi și pentru restul personalului. Îi place să colaboreze și e deschisă la orice propunere.

Eu sunt o persoană care nu se ocupă cât ar trebui de vânzări și totuși am avut succes (financiar n.r.). De exemplu, pe commissions, deși n-am făcut niciodată reclamă, am făcut bani și pe partea asta. Au venit oameni cu un design de tatuaj, pentru un album, pentru un proiect.

Ali

Despre freelancingul în domeniul artelor, Ali crede că ar avea mai mult succes în alte țări. A avut comenzi din Olanda, unde prețurile erau mult mai avantajoase. În România, i s-a întâmplat să lucreze „și pe degeaba”. Ea e de părere că arta digitală oferă posibilități de extindere în foarte multe locuri.

Din ce a observat ea pe social media, cei mai interesați de stilul acesta de artă sunt tinerii. „De exemplu, eu în liceu nu prea aveam cine știe ce interes. Cred că se întâmplă în timp, odată cu vârsta, începi să ai alte interese. Pe lângă asta, nu e atât de greu cum era pe vremea părinților noștri, putem să ne bucurăm mai mult de artă.” 18-28 de ani ar fi intervalul de vârstă al celor care o urmăresc și îi apreciază postările. Ea spune că e dificil să stabilești o grupă de vârstă interesată, luând în considerare că cei peste 30 de ani nu stau atât de mult pe social media. „Eu acolo trăiesc”, râde Ali. 

„E un mediu foarte dificil, foarte volatil. Oamenii încă nu sunt educați suficient, încât să-și dea seama că și ăsta e tot un tip de job pe care poți să-l ai.” 

Cunoscut pe Instagram drept @varzzza, Ștefan Ciobotaru are 22 de ani și a terminat Publicitatea, la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din Cluj-Napoca.  

Ștefan Ciobotaru
Ștefan Ciobotaru

Pasiunea sa pentru artă a început în perioada liceului, iar pe parcursul facultății a evoluat. Înainte de facultate, foaia și creionul erau cele care aduceau la viață creațiile lui Ștefan, însă, apoi, digitalul a înlocuit clasica metodă. Acum, artistul folosește Photoshop, After Effects, Premiere, Cinema 4D și Blender Mode. „În mare parte, mă axez pe ilustrație și pe animație. Fac reclame și orice tip de animație 2D. Spre exemplu, acum lucrez la un videoclip pentru un prieten.” Ștefan face o pauză scurtă, apoi râde: „E oribil și fain, în același timp.” 

Aveam 2-3 prieteni care făceau lucruri similare – ei făceau colaje sau editare video. Mă împingeau de la spate să fac ceva în domeniul creativ și la un moment dat, am zis doar ok. Am vrut să văd cât de departe pot să ajung cu asta.

Ștefan

Inițial, Ștefan vedea desenatul ca un hobby. „În liceu desenam și vindeam stickere. După, când am început să desenez digital, cam asta a fost direcția: să încerc să transform din hobby în ceva ce pot face ca să pot să mă și susțin financiar.” Primii doi ani nu a avut niciun contact, cu niciun client. De 6 luni de zile lucrurile s-au schimbat radical, a reușit să renunțe și la jobul pe care îl avea și să se ocupe 100% de ilustrații.

A început să-și posteze ilustrațiile la începutul anului 2020. „Mai avusesem ceva pagini de Instagram și pur și simplu m-am enervat într-o zi.” Pentru creațiile de atunci lucra foarte mult, chiar și 8-9 ore pe zi, însă nu reușea să strângă mai mult de 20 de urmăritori. I s-a părut că nu e suficient și s-a apucat, într-o zi, de desenat „primele prostii” care îi treceau prin minte. „Cumva, astea au prins, nu știu cum. Ideea e că, după o vreme, lucrurile au început să meargă de la sine.” 

El caută să adune, prin artă și în jurul ei, un grup de oameni care își împărtășesc problemele și se ajută reciproc. Ștefan vorbește despre sentimente, despre o comunitate creată în jurul artei născută din probleme, „cu care ne-am confruntat toți, mai devreme sau mai târziu”. Vorbește despre riscul de a fi consumat de gravitatea unor situații, dar tot ce face, face cu drag și cu sete de cunoaștere. Are un set foarte larg de principii, care se schimbă de la o perioadă la alta. Se ghidează după altruism, bunătate și cum poate să le folosească pentru a da mai departe către ceilalți. Zâmbește și spune că e amuzant.  

 La început, mergeam foarte mult pe amuzament și pe lucruri cât mai de suprafață cu putință, apoi am trecut în subiecte mai serioase, pe care am încercat să le înfățișez într-o formă cât se poate de colorată.

Ștefan

Toate creațiile sale înfățișează lucruri pe care la un moment dat le-a simțit, l-au amuzat sau l-au frustrat. Ștefan primește multe aprecieri, din partea unui public destul de larg. Chiar dacă media de vârstă e 18-25 de ani, are public de la 13 ani la 60+. Cu toate acestea, tânărul artist nu crede că e la nivelul la care își poate aprecia cu adevărat munca. „E o fugă dintr-asta continuă de a face mai bine și mai bine și mai bine. Și nu am nici cea mai vagă idee ce o să fie. Încă nu am încredere că ceea ce fac e cu adevărat bun. Am un fel de sindrom al impostorului. Un mic pitic pe creier care spune constant că nu-i bun nimic din ce fac.” Cu timpul, a început să îndepărteze acele gânduri și se simte „mulțumit”.  

A fost un drum super lung și foarte complicat pentru că am ajuns la conștientizarea că 80% din oamenii pe care i-am strâns la un loc (prin postările sale n.r.) trec cam prin exact aceleași lucruri și nu toți au resursele necesare să treacă prin situații mai mult sau mai puțin plăcute. Ajungi, la un moment dat, să te consumi destul de mult. 

Ștefan

Pentru că ține foarte mult la comunitatea lui, Ștefan interacționează cu urmăritorii săi de câte ori are ocazia. Îl contactează persoane de toate vârstele și îi povestesc despre problemele lor, în detaliu: „Nici măcar nu poți să-ți imaginezi prin câte trec oamenii ăștia. Și ajungi, fără să vrei, să te consumi, la un moment dat, pentru că nu ai cum altfel – oricât de mult sau de puțin ai empatiza.” 

De multe ori, Ștefan discută cu adolescenții de 15-16 ani care îi scriu. Stau la povești despre experiențele lor de viață, iar dacă împărtășesc experiențe similare, Ștefan le prezintă perspectiva lui. Nu încearcă să le rezolve problemele, încercă să le arate că e cineva să îi asculte, indiferent de ce au de zis. În mare parte, discuțiile se axează pe situații de viață și cum sunt percepute de oameni. „Văd cum aș putea să-i îndrum – nici nu știu dacă e cuvântul potrivit.” 

Pentru Ștefan, cel mai important element atunci când lucrează e răbdarea. Vede munca lui „ca pe un proces de felul practice, practice, practice”.  E încrezător că, la un moment dat, „cu cât faci mai mult, trebuie neapărat să ajungi într-un punct în care să se fructifice tot procesul.”  

Ideea de inspirație nu prea există pentru el. De ceva timp, și-a creionat ideea că trebuie să lucreze în continuu. Spune că dacă s-ar baza doar pe inspirație nu crede că ar ajunge departe. „E un proces în care învăț în continuu și când iese ceva, iese, când nu iese, nu iese și mai încerc în continuare.” 

Planul său de anul acesta e să învețe și mai mult, să acumuleze cât mai multe cunoștințe, să știe să lucreze în cât mai multe programe de editare. „Încerc să învăț tot mai mult ca să pot vedea mai târziu încotro să merg.” 

Cu toate astea, există oameni care îl inspiră: „Sunt foarte mulți oameni pe care îi văd ca un fel de pilon după care mă ghidez de-a lungul timpului.” Costin Chioreanu este unul dintre ei. Artistul digital, cu experiență în animație, ilustrație, materiale video pentru trupe, i-a atras atenția lui Ștefan asupra laturii digitale a desenului. 

E un mediu foarte dificil, foarte volatil. Oamenii nu sunt încă educați suficient, încât să-și dea seama că și ăsta e tot un tip de job pe care poți să-l ai. Oamenii tind să nu ia în serios lucrurile pe care le fac artiștii. Arta, în sine, e destul de subapreciată în România. Dar asta, treptat, treptat se schimbă. Și văd că sunt tot mai mulți oameni care dau cu piciorul la job și se ocupă full time de artă. Ceea ce e, într-un fel, interesant și mă bucură. Mă uit la persoane care au reușit să facă ceva cu arta în România și sunt super mândru de ei. Într-un fel, trebuie să lași ce se întâmplă în capul tău să iasă afară. De foarte multe ori se vede în ceea ce faci, ce lucrezi. Mă uit la foarte multă lume care face asta în ultima perioadă și mi se par foarte curajoși. Că au curajul să spună pe nume problemele prin care trec. 

Ștefan
Ștefan Ciobotaru cântând la chitară
„Am intrat într-un soi de căutare dintr-asta în care nu știu ce urmează, nu am nici cea mai vagă idee. Cu cât se dezvoltă toată starea asta, am impresia că nimeni nu are cea mai vagă idee. Acum văd încotro merge toată situația.” – Ștefan

Ștefan a copilărit la Bacău, iar de la 14 ani, a lucrat în diferite magazine. Așa a descoperit că adoră să interacționeze cu oamenii: „Interacționai cu toate tipurile de persoane și aflai tot ce ți-ai putea dori să afli din gura fiecărei persoane”. Când s-a mutat la Cluj, s-a angajat timp de o lună la McDonalds. Apoi, și-a dat demisia și a lucrat ca barman, timp de 6-7 luni. Încerca să meargă și la facultate, și la job, însă în perioadele importante, precum sesiunea, nu reușea să îmbine activitățile.  

„De un an și o lună, practic sunt freelancer. E o posibilitate destul de mare să începi direct cu freelancing. Poți să-ți faci un cont pe o platformă, poți să intri în grupuri, poți trimite mailuri la persoane să le explici că hei, uite, ăsta e portofoliul meu, mă ocup cu asta, asta, asta și mă întrebam dacă ai nevoie de ceva.” Ștefan precizează că, de foarte multe ori e foarte posibil ca joburile de la început să fie micuțe. E un mediu foarte competitiv, fiindcă tot mai multă lume se îndreaptă în zona asta, dar el recunoaște că „e foarte rewarding când reușești. E stres, dar e fain.” 

Lucrând cu clienții, Ștefan a învățat că nu e ușor să-și aleagă proiectele. „Trebuie să spui da oportunităților care se află în zona ta de expertiză.” S-a întâmplat de foarte multe ori ca el să accepte proiecte sau colaborări în anumite domenii, în care nu avea experiență și a fost dificil. Pe de altă parte, Ștefan recunoaște că îi place să se pună în situații și contexte noi: „Ajungi să te zbați cu idei care te scot din zona de confort”.  

 În ultima perioadă, am început să petrec foarte mult timp în capul meu, să comunic cu mine. Sunt destul de multe ore pe zi acasă și tot confortul ăsta te forțează, la un moment dat, să ai niște discuții one-on-one cu tine, care nu-s, neapărat, plăcute. Dar sunt productive, să zicem. 

Ștefan

Ștefan se bucură că a cunoscut oameni cu viziuni asemănătoare cu ale lui sau, dimpotrivă, complet diferite. Adunându-se un grup mare de oameni, au făcut în așa fel încât să funcționeze câte puțin pentru fiecare dintre ei. „E fain când ai o comunitate, că poți să înveți de la ei și, în același timp, poți să dai și tu mai departe informații și experiențe.” 

Un vis pentru Ștefan ar fi să facă o expoziție. „E o idee pe care o am de câteva luni. Aș vrea să pun umăr la umăr cu câțiva prieteni și să facem toți ceva. Aș vrea să fie o chestie cumva experimentală, în care să încercăm diferite medii, pe care nu le-am încercat până acum.” Ștefan își dorește să creeze o instalație. Îl bucură gândul că poate ajunge cât mai aproape de realizarea expoziției în sine și că poate trăi și această experiență: „Satisfacția de a vedea că ai reușit, cu forțele tale, să pui cap la cap o expoziție.” 

„Arta trebuie împărtășită. E un medicament pe care-l facem pentru noi, dar e un medicament pentru tot restul lumii.” 

Arzoiu Beatrice are 23 de ani și se joacă cu fotografii vechi, hârtie, o foarfecă și un marker roșu. Creează colaje pe care le postează pe Instagram, le vinde la comandă sau își decorează apartamentul cu o cameră din București. Beatrice a copilărit la Pietroșița, când a început liceul s-a mutat la Târgoviște, iar la București a venit la facultatea de Asistență Socială. Odată cu venirea pandemiei, a ales să-și înghețe anul 3, iar acum se gândește să se întoarcă la facultate doar pe la 30 de ani, când ar alege filosofia. În prezent, lucrează în București, la Anticariatul UNU, de la Universitate, și face colaje la comandă sau colaborează cu reviste precum DoR sau Gen, revistă. 

Beatrice cu motanul George, în apartamentul ei

Colajele sunt pentru ea o reasamblare a vieții.

Îmi place să folosesc în colajele mele doar elemente reale, din realitate. Pentru că-mi place foarte mult să mă joc cu realitatea asta în care trăim. Îmi place să ajung la niște concluzii cu ea. 

Beatrice

Fotografiile folosite sunt atât din arhiva personală, cât și de la anticariat. Experiența ei la anticariat a fost foarte benefică. Acolo a găsit extraordinar de multe materiale, multe dintre ele primite de pomană, pentru că urmau să fie aruncate.

Trei fotografii alb-negru cu bărbați cu textele: „Nu știam al cui sunt”, „Și eu eram al vieții”, „Fără să fiu am fost mereu”
Fotografii cu text, din portofoliul artistei

De colajele care îi definesc acum stilul s-a apucat cu două luni înainte să înceapă pandemia. Însă pasiunea pentru artă trăiește în ea de mică. „Din partea bunicii, mai toți au fost artiști, scriitori, fel și fel. Mă rezum doar la bunicii mei, că ei m-au crescut, de aici îmi știu originile. De mică desenam cu mamaie, tataie nu prea desena. Eram foarte pasionată.”  

Primul colaj pe care l-a făcut l-a postat direct pe Instagram. La scurt timp după aceasta, a început să primească mesaje de apreciere de la oameni. „După ce am terminat o lucrare, o postez. Și dacă nu ar fi existat Instagram, tot o distribuiam cumva. Pentru că arta trebuie împărtășită. E un medicament pe care-l facem pentru noi, dar e un medicament pentru tot restul lumii. Cum ar fi ca toți muzicienii să-și țină muzica doar pentru ei?” 

10-15 minute durează a face propriu-zis un colaj, însă ideea cere mai mult timp. „Ideea mă zvârcolește foarte mult timp. Există un amalgam de lucruri care apar înaintea unei concluzii și e un freamăt.”  

Își numește lucrările „frânturi din realitate”. Simte că a contribuit cu ceva deosebit pentru artă: „Simplitatea asta de fundal alb, din foi vechi, care exprimă trecerea asta a timpului peste lucruri și ele rămân totuși adevărate și în ziua de astăzi. Și textul pe care-l adaug, e și el important.” Multă lume i-a spus că nu a mai văzut acest stil de colaje. „Nu zic că am revoluționat ceva cu asta, doar că mi-am găsit eu o rețetă a mea, personală, că am făcut ceva al meu. Se simte că e a mea chestia asta.” 

Beatrice spune că și-a cam ieșit din mână. Obișnuia să facă în fiecare zi câte un colaj, iar în ultimul timp pauzele dintre creații sunt mai lungi. Pauzele au speriat-o, însă consideră că, în viață, nu e totul despre artă. „Eu nu mă declar în lumea asta artistică, cu artă, cu artiști, nu.” Ea spune că are și alte treburi. Arta pe care o face acum e doar una din treburile ei.  

Își găsește inspirația în propria viață, în ce vede în jurul ei. Însă „inima inspirației ei” este Carol Ardeleanu, un scriitor interbelic, cu care tânăra a făcut cunoștință în clasa a VII-a, prin intermediul romanului „Viață de câine”. „I-am devorat, chiar, romanul, care a fost pentru mine cu adevărat o Biblie, un manual de trai.” 

La fel ca în orice proces creativ, artista a experimentat și lipsa de inspirație sau blocajele creative, însă acestea nu au constituit o sursă de stres. „Blocajele mele se rezolvă – mă duc în altă treabă. Nu-i un capăt de lume. Nu are rost să întindem coarda și să perseverăm în ceva ce nu dă roade pe moment.”  

Ideea de colaj, de reasamblare a vieții, se regăsește și în modul său de lucru. Atunci când nu îi place cum iese un colaj, nu revine asupra lui, însă preia din el elemente pentru următoarele creații. „Ori îmi iese din prima, ori la revedere. Sunt colaje de care nu m-am mai atins dacă nu mi-au reușit. Am furat elemente din ele, mergeau în alte colaje și le-am luat.” Beatrice păstrează toate colajele într-o mapă groasă, albastră cu model geometric. Păstrează și colajele care nu-i reușesc, pe cele pe care nu le finalizează, pentru a folosi mai apoi elemente din ele pentru colaje noi. 

În ceea ce privește publicul pe care îl are, Beatrice preferă să nu spună că se adresează unui anumit tip de public, unei singure categorii de vârstă.

„Eu pur și simplu mă adresez energiei ăsteia. Toți suntem frați pe planeta asta, de la bătrâni, la copii mici – asta este între noi: o frăție. De aia nu există clase în capul meu, nici clase sociale nu există în mintea mea. Nu las lucrurile astea să existe pentru mine.”

Beatrice

Experiența de muncă a ajutat-o să-și contureze niște principii, pe care le respectă cu mare grijă. Nu-i plac spectacolul, circul, lucrurile făcute de fațadă. Nu-i plac minciunile. „Minciuna, pentru mine, e ceva cu care sunt foarte supărată de mică, nu suport minciuna. Îmi plac lucrurile sincere, simple, naturale. Ăsta-i principiul meu de bază. Dacă ceva nu e natural, nu e sincer…” 

După o perioadă în care a lucrat într-un magazin cu articole pentru casă, a realizat că nu poate face anumite lucruri doar pentru că trebuie să fie făcute. „Munca devenea niște chestiuni aruncate, faceți aia, faceți aia, faceți aia – lucruri venite de sus, de la niște oameni care nu știu cine suntem noi, nu ne văd. Cum să mă pui pe mine să fac anumite lucruri doar pentru că trebuie să fie făcute? Pentru ce? Am simțit că muncesc pe un câmp care nu o să dea niciodată roade cu adevărat palpabile și sincere pentru mine și pentru lumea din jur.” 

Neavând niciun sprijin financiar sau vreun plan în minte, și-a dat demisia. Spune că e bine pentru sufletul ei, se simte împăcată cu alegerile pe care le face, dar se expune unui mare risc. „Eu pot să ajung pe străzi din cauza deciziilor ăstora de le iau. Dar am așa o speranță mereu, care mă ține. Și uite că nu m-a dezamăgit niciodată. […] Câștig cât să-mi plătesc chiria și utilitățile aici, pentru că am nevoie de o sursă de venit sigură. Eu de murit de foame pot să mor, dar sunt banii femeii ăleia, Iosefina. Trebuie să-i dau Iosefinei banii.” De ani de zile trăiește din colajele pe care le face. Sunt oameni care îi cumpără lucrările, a avut colaborări cu DoR și cu o revistă de cinema. „Am fost și la Gen, revistă și am ținut un atelier de colaje. 15 tineri, mi-a plăcut foarte mult, chiar lucrau.” 

Beatrice râde și spune că speră că e doar începutul. 

Eu m-am dus ca vaca în lucernă. Eu am decis că asta fac. Fie ce-o fi, ăsta e modul meu de trai.

Beatrice

Noi pe planeta asta cu toții avem o îndeletnicire și cu toții știm să facem ceva. Ar trebui să ne ducem după chestia asta, nu să ne băgăm în lucruri care nu sunt de noi, pentru că ne-ar aduce nefericire. Doar prin foarte multă muncă ne-ar aduce un progres în meseria respectivă, dar nu e bine să ne muncim atât pentru că am da-o în surmenaj.

Beatrice

Pe tinerii artiști, Beatrice îi sfătuiește să muncească și să continue. „Eu am observat că dacă ai ceva cu adevărat de arătat, fără să ai un interes ascuns, lucrurile bune ajung la tine. Universul te răsplătește pentru ce faci, dacă faci cu inimă bună.” 

Singurele limitări care există în artă, spune ea, sunt momentele în care omul vrea să facă ceva „care n-are nicio treabă cu el și cu sufletul lui”. Dă exemplu activitățile comerciale, capitaliste și politice: „Asta nu mai e artă, e doar meserie.” Pentru ea, arta nu este reprezentată de niște taskuri, niște cerințe pe care le are cineva de îndeplinit pentru bani sau pentru altcineva. 

Colaj cu mic tablouri și bufoni cu textul „te-am invitat în tot sufletu meu”

Mie arta mi se pare ceva care pornește fix din piept, din sufletul tău.  

Beatrice

Oricâtă tehnologie există, nu poate înlocui sufletul omului, mâna omului. Beatrice e dovada vie că arta poate avea succes azi și fără să fie nevoie de prea multă tehnologie. Fără laptop sau calculator, doar cu un telefon, ea reușește să-și distribuie lucrările și să devină cunoscută. Iar cu ajutorul prietenilor, poate realiza proiecte și expoziții, având deschidere spre un public cât mai larg. 

Beatrice e de părere că doar cu ajutorul oamenilor se poate persevera în viață sincer și curat, pentru a avea o avere mare, dar curată. Prin prieteni, prin cunoștințe, proiecte amicale, bazate strict pe prietenie.  

Primăvara trecută a ținut patru expoziții, pe strada Paris, aproape de Victoriei, într-o casă dărăpănată, veche. A expus împreună cu mai mulți artiști: „Au fost niște expoziții făcute de noi, la care lumea chiar a venit. A fost și o să rămână locul meu preferat de expus. Am mai expus la anticariat. Mi-au dat o vitrină. Am avut și o seară de vernisaj, mi-au dat băieții o sticlă de vin și au venit oameni.” 

Perete cu colaje și rame cu poze
Perete cu colaje din camera lui Beatrice
Camera din apartamentul lui Beatrice cu tablouri, birou cu cărți, casetofon
Camera din apartamentul lui Beatrice

Casa ei e o expoziție încă în lucru. Are în plan să își pună colaje pe un perete întreg, să aranjeze poze vechi pe alt perete, iar apoi își va deschide ușile pentru public. „Vreau să fac un fel de expoziție la mine acasă. Cu colaje, dar și doar așa, să stăm la un ceiuț, să vorbim.” 

Colaj cu două personaje cu scris „empathy”

Arta e o empatie universală. Cu toții am trăit ce fac eu în colaje, diferit, dar sunt niște trepte pe care consider că orice om le urcă și coboară în viață. Sunt niște pilde de viață.

Beatrice

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.