Poezia lui Lucian Blaga este una integratoare, toate imaginile poetice fiind de retragere a omului în marele univers, de consubstanțializare a eului cu lumea. Elementele vegetale acționează ca niște cordoane ombilicale, care leagă indisolubil umanul de natural, alimentându-l cu sevă. Până și legăturile interumane trec tot prin binecuvântarea pământului, cei doi iubiți comunică tacit, simțind vibrațiile gliei pe care se odihnesc. Deși a scris foarte puțină poezie erotică, Blaga are un stil distinct, se folosește foarte mult de simbolurile naturale, iubita nu este descrisă în stil romanțat, cu epitete și metafore, ci totul rămâne la un nivel destul de abstractizat. El oferă mai degrabă niște posibile definiții ale dragostei, alegând să nu se așeze pe sine în centrul unei idile, ci abstractizează conceptul și îl îndreaptă spre cititor (în Iubire, adresarea este directă: Iubești).
Stilul său este eteric, se ridică deasupra clișeelor romantice, renunță la întâlnirile sub clar de lună și se îndreaptă spre spațiul selenar mitologic. Leagă elementele telurice de cele celeste, creează o poveste de dragoste între ele, (și lavă pătrunsă de lună) astfel încât omul, care este parte din cosmos, devine, prin extensie, o parte a acestui act de contopire. Dragostea este manifestată prin regestarea simbolică a naturii în interiorul omului (Doi suntem gata s-ajutăm/ brândușile ardorii/ să înflorească iar’ în noi, din poezia Cântec în doi ), înflorirea fiind simbolul unei evoluții, al unei împliniri și, deci, al definitivării actului de iubire.
Soarele este un element natural cu semnificații puternice, substituie manifestarea divinității și este plurivalent. Blaga spune Ce gânduri are soarele cu noi/ nu știm […], semn că acesta poate să fie atât un salvator care luminează calea sufletelor prin infern și le readuce la suprafață odată cu ivirea zorilor (rol de inițiere), cât și un element malefic ce poate să ia viața, odată cu apusul (rol psihopomp). Oricum ar fi, iubirea este scutul care ține afară toate intemperiile, nu contează ce se întâmplă cu universul atât timp cât suntem doi. Forța cuplului primordial, a androginului, se pare că este mai presus de orice altă manifestare cosmică, iar reunirea celor două jumătăți, care se caută toată viața, este revenirea la modelul originar al omului complet. Este vorba despre o iubire care reîntregește, care redă sens microuniversului fiecăruia dintre cei doi și îi plasează într-o zonă privilegiată, un topos protector creat în jurul ideii de (re)unificare, de împlinire a destinului.
Dragostea este asimilată ca o forță integratoare, care cuprinde toate elementele universului și are posibilitatea de a nega forța distructivă a morții. Ea este umplerea de la sine a cupei vieții (ulciorul de-aramă) cu flori, cu foc, cu anotimpul din vine. Prin iubire se revine la un spațiu mitologic al începuturilor: ca într-un proces de anamneză, omul își retrage toate suferințele și le plasează în matricea timpurilor de început. Forța vindecătoare a iubirii este exprimată tot printr-o imagine în care vegetalul cuprinde icoana/ce-ți faci în durere prin veac și o integrează în miezul său plin de vitalitate (înrămată ca-n rana/străvechiului verde copac).
Se asigură o continuitatea fericită a vieții, rațiunea problematizatoare este ignorată în favoarea inimii, cea care îți revelează că nu există sfârșit, ci doar altă poveste. Înțelegerea lumii prin prisma cunoașterii luciferice a fost principala preocupare filosofică a lui Lucian Blaga, iar acest fel de a percepe lucrurile, prin filtrul emoțional, este una dintre modalitățile de a nu ucide cu mintea tainele universului. Iubirea ca manifestare metafizică presupune protejarea misterelor deschise și asimilarea lor. Dacă ajungi la actul suprem de a iubi ceva înseamnă că înțelegi acel fenomen și, deci, îl încorporezi în propria-ți ființă, iar aceasta nu poate însemna decât imortalizarea spiritului uman printr-o reîncarnare simbolică în elementele constituante ale universului. Conexiunea pe care poetul o formează adesea între elementele telurice și cele cosmice este o încercare de a crea o punte între transcendent (partea superioară a lumii/sferei, cerul și imanent (partea inferioară a lumii/sferei, pământul), între spirit și trup. Prin actul iubirii, aceste două spații se întrepătrund (lavă pătrunsă de lună), se contopesc, astfel încât omul are parte de ieșirea din imanent, lucru pe care Blaga îl urmărește de-a lungul întregii sale creații artistice. Toate simbolurile copacilor (de exemplu, în Gorunul, unde se creează o legătură sangvinică între om și copacul care îi aduce o liniște aproape morbidă), care sunt niște axis mundi-uri ce asigură puntea între cer și pământ, toate poemele care invocă tăcerea ca mod de ascensiune spirituală, până și orbul Pan (simbol al cunoașterii de tip oracular) sunt elemente prin care se încearcă ridicarea omului din realitatea mundană și înălțarea lui către o condiție superioară, spiritualizată.
Erotismul blagian este atipic, în totalitate legat de spirit, de experiență, de partea sensibilă a vieții. Iubirea este presentată ca un act totalizator, metafizic, este o cale către cunoașterea luciferică și îi oferă omului cheia de interpretare a universului. Prin extensie, putem afirma că toate acele contopiri ale eului cu natura sunt tot acte de iubire, la fel ca într-un regressus ad uterum, omul tinde să se reunească cu pământul-mamă. Lucian Blaga accentuează această conexiune implicită dintre uman și vegetal și o folosește pentru a explica cum iubirea trece din planul general, universal în planul individual, interuman. El nu face altceva decât să identifice niște relații arhetipale între elementele cosmogonice (luna și pământul, luna și spicele) și să le aplice în planul uman, astfel încât să ofere o imagine totalizatoare asupra schemei erotice și, totuși, să nu particularizeze în niciun fel povestea de iubire. El lucrează cu niște matrici, trasează niște linii de ghidare pe care omul să le poată urmări în drumul său inițiatic către descoperirea misteriilor universului, iar dragostea este îndeplinirea ritualului, contopirea finală care închide ciclul vieții.
