Școala din Borza
Borza este un mic sat în județul Sălaj, care aparține de comuna Creaca. Școala din acest sat nu a fost încă reabilitată din cauza crizei. Chiar dacă au existat fonduri pentru renovarea școlilor din comună, lucrările nu au ajuns încă și la această școală. Se dă vina pe criză, dar adevărul este altul. În timp ce școala din comună are sală de sport și sală de fitness și, desigur, a fost reabilitată, școala din Borza nu a cunoscut niciunul dintre aceste beneficii. „Dacă mai întârzia un an criza, era reabilitată și școala noastră”, spune singurul învățător care predă la această școală.
Este o clădire veche, cu trei săli mai mari principale. În prima sală învață cei 15 școlari din clasele I-IV, iar în a doua sală sunt prichindeii de la grădiniță. Una dintre săli este goală, parcă ar fi de mult timp în renovare. Singurul coridor (care nu este deloc mare) este înțesat cu picturi cu icoane și peisaje care au fost pictate de elevi ai mai multor generații. Recent, a fost amenajat un grup sanitar pe care îl folosesc doar cei de grădiniță, din cauza lipsei de apă. „Dacă ar folosi toți copiii apa, nu ar ajunge pentru toți, așa că o folosesc doar cei mici.”
Chiar dacă nu este comună, unii dintre părinți preferă să își trimită copiii din alte sate din vecinătate la școala din Borza, și asta se datorează domnului învățător Ience Traian, dascălul care predă la această școală.
Experiența se capătă prin… experiență!
Cei 35 de ani din spatele catedrei cu siguranță au un cuvânt de spus în alegerea făcută de părinții care își trimit în continuare copiii la școala din Borza. „Din 35 de ani, un singur an am predat la o clasă. Deci 34 de ani am predat tot la clase simultane, la două, la trei și la patru clase. Marea majoritate a timpului la patru clase”, povestește dascălul. De 20 de ani predă la școala din Borza și mărturisește că, deși a avut ocazia să predea la oraș, a refuzat. El preferă liniștea de la sat și relațiile mai deschise cu copiii și părinții de la aici. „N-am vrut să mă mut de aci… oricum, și respectul e altul… al oamenilor… al copiilor…”.
Învățătorul spune că experiența a căpătat-o în toți anii petrecuți în învățământ, dar la început prin practica pe care a făcut-o în cadrul liceului pedagogic. Predarea la clase simultan nu a fost niciodată ușoară, nu orice dascăl ar putea face față. Pentru a fi dascăl la mai multe clase e nevoie să fii capabil să vorbești tot timpul; începi cu o clasă, căreia îi dai de lucru, apoi treci la altă clasă și vorbești, pe urmă verifici ce au făcut ceilalți. Un astfel de dascăl trebuie să fie mereu în priză. „Pur și simplu mă doare gura. Când ajung acasă nu-mi vine să vorbesc cu nimeni, că aici tot timpul tre’ să tot vorbești. La o clasă, le-ai dat ceva de lucru independent, te plimbi, le mai atragi atenția… Aici nu. Aici tre’ să vorbești tot timpul.”
Domnu’ Trandafir
Fără să se laude, într-un mod modest și timid, învățătorul mărturisește că nu o singură dată a fost nevoit să scoată bani din buzunarul lui pentru a cumpăra unele materiale didactice, cărți sau chiar rechizite pentru copii. Alteori, pentru a-i trimite pe elevi la unele concursuri care necesită bani, a fost nevoit să apeleze la portofelul propriu, deoarece cunoaște situația părinților și știe că aceștia nu au posibilități.
De multe ori, în timpul iernilor, s-a văzut nevoit să transporte elevii cu mașina proprie, deoarece microbuzul destinat lor nu putea ajunge în unele sate din apropiere.
Dascălul este apreciat și respectat de toți oamenii din sat, dar mai ales de părinții ai căror copii învață la școala din Borza. La întrebarea clișeică „îl iubiți pe domnul învățător?” toți copiii răspund în cor cu un „Daaaaaaa” la fel de lung ca și tipicul salut cu care am fost întâmpinați la intrarea în sala de clasă: „Buuuu-năăăăăăă ziiiiii-uaaaaaaaa!!!”
În pas cu tehnologia
Singura clasă în care învață școlarii este dotată cu 13 calculatoare și o imprimantă. Unele dintre ele au fost primimite din donații, iar altele prin sponsorizări, cu ajutorul fiului învățătorului, care deține un service de calculatoare la oraș. Elevii sunt învățați să creeze fișiere în Microsoft Word sau Powerpoint, învață mai ușor literele și cifrele, facilitând pe de-o parte, munca dascălului. Primesc teste pe calculatoare și fiecare elev își scrie numele în fișier în locul indicat, completează sau bifează răspunsul și își scot singuri la imprimantă testul, iar apoi îl lasă pe catedră în fața învățătorului, așteptând fiecare să-i fie corectată lucrarea.
Generațiile trecute
Privind cu nostalgie în trecut, domnul învățător își amintește de generațiile pe care le-a îndrumat pentru prima dată, pe cei pe care i-a învățat să scrie, să citească și să socotească pentru prima dată. „În general, toți au avut o evoluție foarte bună, știu pentru că îi cunosc bine. Majoritatea au terminat fie o școală profesională, liceul sau chiar o facultate. Doi dintre ei îs mai prăpădiți, ca să zic așa, la partea de comportament, dar și la învățătură au fost mai slabi. Dar, totuși, în 20 de ani, 2 elevi care să fie cu probleme…” Cu siguranță, nu mulți dascăli se pot lăuda cu așa ceva. Învățătorul se mândrește cu cei pe care i-a învățat și e mulțumit de evoluția lor, ca oameni, chiar dacă nu toți au ajuns la studii superioare. Totuși, cel mai important lucru e să fii, în primul rând, om și dascălul e mulțumit că elevii săi au ajuns oameni.
35 de ani de predare la sat
Domnul Traian recunoaște că nu are studii superioare, doar liceul pedagogic din Sighetu Marmației. Dar experiența și practica pe care a făcut-o în liceu l-au ajutat mult în cariera de învățător. Din cei 35 de ani vechime, toți anii a predat doar la sat. Un singur an a predat la o singură clasă, 34 de ani lucrând doar cu clase simultane, majoritatea anilor cu 4 clase. Nu e ușor, dar „e singurul lucru pe care știu să îl fac bine…e greu acum, trebuie să țin de ce am.” Deși a avut ocazia să predea la oraș, Traian Ience a preferat să rămână la sat: „Da’ n-am vrut să mă mut de-aci. Mie-mi place aci… Oricum, și respectu-i altu’, al oamenilor… al copiilor. Mie… îmi place să lucrez în liniște”, mărturisește dascălul.
