Trăind într-o societate blazată, superficială și surdă la orice strigăt stins al culturii sau al artei, putem spune că nici o vizită la muzeu nu mai e ce a fost în trecut. În spatele acestui lucru se ascund motive diverse și mult prea numeroase. Poate că omul din ziua de azi, egocentric, mereu pe fugă, mereu îngândurat, rămâne rece la orice manifestare a culturii. Poate că arta este considerată mai nou până și un punct roșu pe o pânză albă, pentru care snobii, adică acele persoane bogate din punct de vedere financiar, dar nu și spiritual, plătesc o mulțime de bani, din simpla dorință de a părea mai inteligenți decât sunt de fapt. Poate că lăcașurile dedicate artei sunt lăsate în paragină, în detrimentul cluburilor, cafenelelor, mall-urilor. Sau poate că de vină sunt toate cele de mai sus.
În ceea ce privește Muzeul de Artă din Cluj, primul element care te izbește în momentul în care intri în incinta lui este ultimul enumerat, și anume starea deplorabilă a locului în sine. Curtea interioară e cenușie, neîngrijită și prima impresie cu care te lasă e aceea că ai greșit locul. Chiar dacă interiorul ar fi de o splendoare ieșită din comun, trebuie să recunoaștem, în calitate de inhabitanți superficiali ai lumii secolului XXI, că exteriorul contează. Problema e că nici măcar interiorul muzeului nu frapează într-un sens pozitiv. Încăperile sunt mari și pustii, vopseaua de pe pereți a văzut și zile mai bune, podeaua scârțâie la fiecare pas ezitant al vizitatorilor, iar ghidul lipsește cu desăvârșire. În aer plutește o atmosferă apăsătoare. Și spun asta din cauza doamnelor supreaveghetoare, ale căror priviri acuzatoare nu te slăbesc nici macăr o secundă. În orice încăpere ești urmărit de niște ochi iscoditori, care parcă abia așteptă să te prindă furând tablouri ca din Olanda sau busturi de statui, în stil ieșean. E ciudat cum, în loc să te facă să te simți binevenit, poate și puțin apreciat pentru faptul că ești interesat de artă și de tot ceea ce presupune ea, chiar dacă faci parte din „tinerii din ziua de azi, care pierd vremea doar prin cluburi”, tot ceea ce primești este o atitudine dezaprobatoare și avertismente peste avertismente. Dincolo de asta, picturile expuse nu fac parte din acea categorie de picturi care să îți capteze atenția din start, însă, după ce le studiezi mai cu atenție, descoperi că stilul lor simplu și reprezentările unor peisaje sau a unor oameni bine ancorați în realitate, cu calități și defecte, este unul destul de puternic, mai ales datorită autenticității și a realismului. Totuși, cei naivi pot fi ușor induși în eroare de faptul că, deși majoritatea tablourilor erau reproduceri, acest lucru nu este menționat în explicațiile alăturate și în lipsa unui ghid, lucru care își lasă amprenta asupra întregii vizite, informațiile rămân complet necunoscute.
Impresia cu care rămâi după această vizită este, în principiu, una amară. În spatele podelei vechi, a doamnelor nemulțumite până și de faptul că le respiri aerul, a tablourilor plumburii, observi cel mai ascuns, dar, totuşi, cel mai pregnant amănunt și, anume, trecerea nemiloasă a timpului. Clădirile îmbătrânesc, oamenii se veștejesc și arta se uită…
