Unde au dispărut portavocile?

    StudentPress
    Protest
    Foto via commons.wikimedia.org

    După o toamnă în care nu a trecut măcar o săptămână fără un protest, iată că suntem în 2014 și e liniște. Cândva, în noiembrie, era un mare eveniment că au ieșit studenții în stradă pentru o finanțare corectă a educației. Valul de revendicări s-a evaporat la fel de repede cum a și pornit, dar banii tot atâția sunt. În localitatea Pungești, ordinea comandată de guvernanți e impusă tot prin forța brută a jandarmilor. La Roșia Montană, situația nu e clară: după două legi care nu au strâns suficiente voturi favorabile, urmează, la sfârșitul lunii, o a treia. Unde s-au ascuns, deci, vocile străzii?

    Tind să cred că societatea civilă nu a adormit dintr-o dată, din cauză că oamenii au mâncat prea mult de Crăciun. La fel, nu cred că jumătatea lunii decembrie a marcat finalul în ceea ce privește ieșitul în stradă. Protestatarii doar își conservă energia pentru momente cheie în care chiar să se întâmple ceva. Mulţi consideră activismul absolut necesar, dar, în acelaşi timp, foarte solicitant, consumator de resurse fizice și psihice. După trei luni și jumătate de strigat la portavoci împotriva corupției din sistem, acești oameni preocupați de buna desfășurare a lucrurilor au luat doar o pauză în care să se refacă. Între timp, în loc să se strângă cu sutele în mijlocul orașului, protestează la nivel mult mai mic, aproape individual: un sticker cu sigla Roșiei Montane lipit pe luneta de la mașină sau promovarea unor articole informative pe diverse pagini de socializare.

    Mergând mai departe, nu putem vorbi despre o adormire a societății civile ci, cel mult, despre un dezinteres și mai pronunțat din partea mass-mediei. Dacă până acum se întâmpla ceva vizibil și măcar presa alternativă dorea să relateze despre starea națiunii, în această perioadă de reevaluare și conservare a forțelor proprii, subiectele nu mai sunt atât de vizibile pentru ochiul neformat. Foarte mulți știu despre divorțul iminent al unei vedete autohtone, dar foarte puțini au aflat despre greva foamei a unui domn, în fața teatrului Național din București, care a durat aproape o lună. Nu condamn, nici nu aveau de unde să afle. Nimeni nu vorbește despre decizia lui, despre hotărârea unui medic de a continua greva în locul lui sau despre micile campanii de informare referitoare la problema gazelor de șist, care au loc zilnic în Cluj-Napoca. De asemenea, prea puţini ştiu că nouă activişti de mediu au protestat pe acoperişul clădirii Minvest Deva timp de o zi întreagă.

    Pare deja evident că, dacă nu ești bombardat în fiecare zi cu informație din toate părțile despre următorul protest, următoarea mișcare de stradă sau deciziile unora sau altora despre cum înțeleg ei să protestezi, este foarte ușor să crezi că nu se mai întâmplă nimic. Un observator atent ar spune, însă, că se întâmplă la fel de multe lucruri, dar doar la un nivel mai puțin vizibil. Un sticker nu echivalează cu 8000 de oameni care blochează centrul unui oraș, dar același sticker înseamnă o fărâmă de speranţă pentru oricine vrea să continue să creadă în posibila schimbare.