Undeva, în nordul Transilvaniei, e un mic sat de munte în care iarna e ca în povești: cu acoperișurile caselor dormitând sub zăpadă și cu troieni mari în fața porților. Dacă ar fi să urcăm puțin, am vedea un râu cristalin care parcă se grăbește la vale, vrând să ducă cu el poveștile pe care le aude zilnic de la sătenii care au casele în apropierea lui. Dincolo de case, se înalță brusc pădurea de brad, iar dacă ar fi să privim de sus această așezare, am vedea cum pădurea conturează în jurul ei forma alungită a unui ochi. Metaforic, să îi spunem satului ,,ochiul pădurii”.
Numele real al ,,ochiului pădurii” e Valea Vinului, nu pentru că ar fi un sat în care sunt mulți struguri din care să se facă vin, ci pentru că o legendă spune că demult, în acest loc, într-o luptă, românii au vărsat atât de mult sânge tătăresc, încât acesta s-a amestecat cu apa râului, care a arătat, apoi, ca vinul. Acestea sunt povești pe care bătrânii satului le împărtășesc vara, pe băncuțele de lemn din fața caselor șubrede. Ana Boldiș, în vârstă de 96 de ani, este cea mai bărtână săteancă. Locuiește aporoape de ieșirea din sat, unde potecile neștiutoare, pe care cresc din ce în ce mai multe buruieni, duc spre muntele Ineu. Locuiește într-o bucătărie de vară, așa cum e denumită o casă cu o singură cameră, în fundul curții. Ochii femeii se luminează de fiecare dată când mâini tinere îi deschid ușa.
‒ Cum o mai duceți, tanti?
‒ Tot singură, cum altfel? Mai vine soră-mea pe la mine. De Crăciun au fost și copiii, d-apoi acum s-au dus iar fiecare în treaba lui.
Copiii sunt, de fapt, nepoții femeii, orfani care locuiesc împreună cu nora bătrânei în Sălaj. Băiatul i-a murit într-un accident minier, pe vremea când mina funcționa. Apoi s-a închis și, rămași fără loc de muncă, tinerii satului și-au adunat tot ce au avut și au plecat prin alte zone ale țarii sau în străinătate. Au mai rămas în sat doar bătrânii, cu mica lor pensie. A fost destul să pun o singură întrebare: „Cum era pe aici când erați dumneavoastră tânără?”… și tanti mă duce, parcă, într-un alt sat. În Valea Vinului, unde altă dată era viață. Pe băncile satului stăteau tineri care se întâlneau să povestească ce au mai făcut în timpul săptămânii, care sărbătoreau Fărșangul, o sărbatoare în timpul iernii în care lumea se deghiza în diferite personaje. Exista chiar și un club unde sâmbăta se organiza seară de dans, iar duminica proiecție de fim. Călătorim, așadar, însoțiți de glasul tremurător al bătrânei, în satul vechi al muzicii de pick-up, al filmelor „Roșu și negru” și „O floare și doi grădinari”, în varianta alb-negru, desigur. În acestă lume, barbații lucrau fie la mină, fie la IFET (Inteprinderea Forestieră de Exploatare și Transport). Aici obișnuiau să vină oamenii satelor din împrejurimile Bistriței pentru a câstiga un ban. Femeile își găseau loc de muncă fie la câte o cabană, fie la Casa Scriitorilor. Așa arăta Valea Vinului acum 60 de ani. Cine s-ar fi gândit atunci că în 2014 acest sat plin de viață ar putea ajunge un colț uitat de lume, unde câteva familii își duc cu greu existența și unde bătrânii privesc cu nostalgie din spatele geamurilor aburite, așteptând trecători?
Coborâm încet prin sat și ni se înfățișează o biserică frumoasă, dar goală. Satul nici măcar nu are un preot. O dată pe săptămână, un preot din comuna învecinată, Rodna, de care aparține și Valea Vinului, ține o slujbă pentru cele câteva bătrâne care, duminică de duminică, își pleacă genunchii mulțumind lui Dumnezeu pentru zilele la care au ajuns. Puținii tineri care nu au putut nicicum să evadeze din acest loc unde visele au adormit și-au pierdut orice speranță, nici măcar nu îi mai cer lui Dumnezeu un viitor mai bun.
La câteva case mai jos, două clădiri mari și impunătoare atrag atenția. Sunt clădirile 1 si 2 a ceea ce, cu câteva ore în urmă, tanti Ana ne spunea că se numește „Casa Scriitorilor”. O altă tanti, Elisabeta, care a fost bucătăreasă acolo timp de 50 de ani, ne spune că „pe vremuri veneau mulți turiști aici. Vara veneau tabere de elevi de la București și de peste tot din țară. I-am cunoscut pe Alexandru Mitru, Ana Blandiana, Mircea Radu Iacoban, Andrei Pleșu, Ion Covaci, Hortensia Papadat-Bengescu, Ileana Mărcioiu, domnu’ Străinu și mulți alții, nu îmi mai amintesc acuma de ei. Veneau aici și tare le plăcea liniștea asta de aici. Ziceau că aici își adună gândurile.” Tot ea ne spune că această stațiune a fost prima casă a scriitorilor, înființată acum 200 de ani și că, în trecut, existau în acest loc băi cu apă termală și chiar un cabinet medical. Apoi, nu s-a mai investit nimic. Mai întâi s-au îngălbenit cearceafurile, apoi a putrezit lemnul, mucegaiul a început să deseneze pereții și, în cele din urmă, s-a așternut uitarea. Fântâna arteziană din parcul din față nu mai împrăștie apă, iar porțile sunt închise cu lacăte mari, care parcă insinuează că nu se vor mai deschide niciodată. Închiderea Casei Scriitorilor a însemnat, pentru familia Mureșan, momentul de cotitură al vieții lor. Ei au fost ultimii angajați aici, cei care s-au ocupat cu întreaga aministrație. Într-o zi, a sunat telefonul și li s-a spus să își strângă lucrurile și să se mute. Dar unde să plece, când a trebuit să își părăsească propria casă?

Până acum, există o biserică și o stațiune. Ce lipsește într-un sat de munte? Un spital și o școală, desigur. Spitalul nu există. Cea mai apropiată unitate sanitară e la 9 km distanță. Nici măcar nu există un autobuz care să circule, așa că, în caz de boală, bătrânii trebuie să se roage de cei câțiva tineri ai satului care au mașini să îi ducă la spital. În ceea ce privește școala, e și mai trist. Există o clădire veche, în care, în două săli, se înghesuie cei aproximativ 20 de copii de la grădiniță și cam tot atâția școlari. Învățătoarea se gândește cum să își gestioneze mai bine timpul, pentru a putea să lucreze cu elevii celor patru clase care învață în același loc, în același timp. Cei care au trecut de clasa a IV-a se trezesc în fiecare dimineață la ora 6:00 pentru a lua un autobuz al școlii și a pleca la Rodna sa învețe. Se întorc zilnic acasă la ora 15:00, indiferent dacă au avut ore până la 12:00, 13:00 sau 14:00.
Pentru ca peisajul de izolare să fie complet, nu există conexiune la internet sau semnal la telefon în acest sat. E de înțeles că unii au ales să își continue viața în altă parte. Căci cum altfel să trăiască, dacă nu mai e nicio șansă pentru un loc de muncă? Dacă trecem prin comuna Rodna, vedem că se construiesc noi statui, școala de aici își pune termopane și calorifere, cele mai neînsemnate ulițe se asfaltează. Valea Vinului nu mai contează, copiii de acolo vor continua să învețe și în acest an într-o clădire care stă să se dărâme, drumul betonat în urmă cu zeci de ani va deveni, în curând, un drum distrugător de mașini, singurul magazin din sat va continua să crească prețurile. Dacă nimeni nu va face nimic, tinerii vor pleca. Vor mai rămâne câțiva bătrâni care vor privi cu tristețe la casele goale din Valea Vinului și se vor gândi doar la cei care le-au locuit odată, întrebându-se cum o mai duc. Ploile vor șterge literele scrijelite la intrarea în sat. Ultima lumânare din biserică se va stinge și, apoi, ochiul pădurii se va închide. Va rămâne frumusețea dată de sălbăticie. Atât.

Foto via primaria-rodna.ro