Într-o zi toridă pe vară, a patra din august, 2012, Petrolul Ploieşti joacă în faţa a peste 10 mii de suporteri cu Oţelul Galaţi. Fundaşii centrali ai Petrolului ar fi trebuit să fie Szukala şi Yamisii, asta dacă Lukasz Szukala nu ar fi răcit după ce s-a jucat cu aerul condiţionat, lăsându-l deschis. În ziua următoare, la masa de prânz, Ionuţ Neag, un fundaş ce abia împlinise 18 ani este luat deoparte de antrenorul Rednic: „Ia zi, bă, ai sânge-n tine să joci?”. Puţin surprins, tânărul răspunde afirmativ şi îşi face debutul pentru echipă în faţa unui public destul de numeros pentru liga I.
Fotbalistul născut la Sebeș pe 11 februarie, în 1994, pe vremea când Hagi ducea România pe locul I în grupele campionatului mondial, a fost dus pentru prima oară la fotbal de tatăl său. Deşi nu se trage dintr-o familie de sportivi, cu tatăl poliţist şi mamă casnică, n-avea nimic în cap în afară de şcoală şi fotbal.
Ionuţ îşi aminteşte cu plăcere de perioada copilăriei: „Jucam în curtea şcolii. Ţin minte că purtam un tricou cu Thierry Henry, mi l-a luat taică-miu din piaţă. Îmi plăcea să dau şi eu goluri. Dar mijlocaş, acolo. Jucam cu colegi de clasă, cu băieţi mai mari.”
Naveta zilnică cu un ghiozdan plin-ochi
Încă de pe la 10 ani, a început să facă naveta între Şugag şi LPS Sebeş, locul unde juca. Cei peste 20 de kilometri erau parcurşi cu un ditamai ghiozdan, în care-şi îndesa toate lucrurile care-i trebuiau pentru o zi. „De multe ori, mi se întâmpla să mi se rupă ghiozdanul şi bretelele, pentru că erau prea greu. La şcoală mi-l puneam tot timpul lângă scaun, că nu intra niciodată în bancă”.
Doi ani a stat la LPS Sebeş. După aceea, a schimbat nu doar clubul, ci şi oraşul. S-a dus la Unirea Alba-Iulia, unde juca şi Nicuşor Stanciu, cu un an mai mare. Ce-a făcut în acea perioadă, când avea numai 13-14 ani? S-a dus la selecţiile pentru echipa naţională Under 15. A trecut toate fazele regionale şi a ajuns până la ultima, unde n-a fost, însă, oprit de antrenor.
„La Alba eram pe clasa a 6-a, al doilea semestru. Şi acolo făceam naveta: plecam de la 6:45 şi, de multe ori, ajungeam şi la 8-9 seara. Pe parcurs, m-am împrietenit cu Himcinschi (n. red. un fotbalist care joacă în prezent la ACS Poli Timişoara) şi mai stăteam la el. Asta era mai bine, mai pierdeam timpul. Erau zile în care ieşeam de la 2 şi aveam antrenament la 5. Mai mergeam la internet café. Atunci erau, acum nu am mai văzut”.
Norocul i-a surâs, totuşi, în timpul selecţiilor pentru Naţională. Mihai Georgescu l-a chemat la Şcoala de fotbal „Ardealul”, care încă mai funcţionează. Aici chiar avea condiţii: masa programată, supraveghetori, pedagogi şi antrenori de calitate. Toate poftele. „Era un lucru foarte bun pentru un jucător tânăr să aibă aşa condiţii”.
A slăbit două kilograme în primul cantonament cu Naţionala
Primul cantonament l-a avut în Moldova, la vecinii de peste Prut. „A fost frumos. Am jucat cu Moldova, Belarus şi Armenia, chiar era şi Belodedici cu noi”.
Brusc, începe să râdă: „Dar, ca amintire urâtă din Moldova, e că nu mi-a plăcut cazarea şi, pff, era mai rău ca într-un… (nu-şi găseşte cuvântul)”. “Îi zicea Institutul Muncii. Şi era un pat… ( arătând spre un scaun de la terasă) nu mai lat decât scaunul ăsta. Hai, poate un pic mai lat. Şi masa… cred că am slăbit două kilograme atunci. Am stat cinci zile în camera aia”.
S-a plimbat în lungul şi-n latul Europei datorită selecţiilor constante ce veneau din partea Naţionalei: Polonia, Ungaria, Belarus, Serbia, Italia.
Ciclul cifrei 2 continuă. Doi ani la Sebeş, doi la Unirea, doi la Ardealul şi urmează încă 2 ani la Universitatea. Florian Walter, atunci la U Cluj, a fost cel care l-a adus pe Ionuţ la „Studenţi”. „Condiţiile de cazare erau şi mai bune. Şi masa… Dar era şi nivelul ăla, am trecut de la juniori la seniori şi asta se vedea. Chiar dacă echipa a 2-a era în Liga a III-a”.
În acelaşi vestiar cu Claudiu Niculescu
A început să aibă contacte cu prima echipă destul de repede, asta datorită fotbaliştilor de la prima echipă, care erau trimişi la cea secundă în caz că nu prindeau lotul. „Nu se compară cu ce-i acum. Atunci erau Niculescu, Boştină, Cristea…”.
„Prima oară când am rămas cu prima echipă am fost la un cantonament în Antalya. Eu, când eram mic, simpatizam cu Dinamo, ştii. Şi atunci era Niculescu aici. Când l-am văzut pe el în acelaşi vestiar cu mine, mi-am zis: «Uite, frate, că am ajuns şi eu să mă schimb în vestiar cu Niculescu…»”.
Debutul în Liga I l-a avut aici. „Conduceam cu 3-0 acasă cu Voinţă Sibiu şi m-a băgat Niculescu în ultimele 15 minute”. L-am întrebat dacă mai ţine minte ceva din acel meci şi a început să râdă: „Da, ţin minte că exact la prima atingere de minge am dat o pasă lungă, spre Păcurar, care era în centru. Chiar m-a sunat un prieten după meci şi mi-a zis <<Bă, mi-a plăcut cum ai intrat. Aşa, cu pasa aceea riscantă>>”. Totuşi, a fost şi singurul meci din liga I în acea perioadă.
După obişnuiţii 2 ani, s-a mutat în Ploieşti, la Petrolul, împreună cu o întreagă echipă. El, Mircea Bornescu, George Galamaz, Gaston Mendy şi mulţi alţii. A jucat ceva mai multe meciuri pentru Petrolul în sezonul petrecut la Ploieşti. Cinci la număr. După un debut cu Oţelul şi un gol împotriva fostei echipe, Universitatea, a mai urmat şi un joc în Supercupa României, cu Steaua.
„Şi mie îmi place să ies cu mingea din apărare, cum face Chiricheş”
După un an petrecut în localitatea de lângă capitală, a ajuns din nou la Cluj. Nenumăratele telefoane venite, ba din partea lui Florin Walter, ba de la Ionel Ganea, au dat roade. A refuzat oferte de la Clinceni, UTA Arad şi Craiova, unde ar fi trebuit să aibă un post de titular asigurat, dar a renunţat şi la o sumă de bani pentru a reveni în Ardeal.
„Am venit la Universitatea cu gândul şi cu credinţa c-o să joc, ca să zic aşa. Dar n-a fost chiar aşa. Bine, la început am jucat, dar după aia n-am mai prins prima echipă […]. Am avut o perioadă grea după ce am început să nu mai joc, am intrat într-un impas şi nu am ştiut să gestionez situaţia”. A început, totuşi, să-şi revină după cantonamentul din iarnă şi, ca urmare, a şi jucat în primele etape. Mai are contract cu Universitatea până în 2015, cu opţiune de prelungire.
Când a venit vorba de fotbalişti care-l inspiră, primul nume la care s-a gândit a fost Vlad Chiricheş, spunând cu zâmbetul pe buze „şi mie îmi place să ies ca el din apărare”. La străini a stat un timp să se gândeasc: „Străini sunt mai mulţi. Sincer, încerc să iau de la fiecare câte ceva. Îmi plac Thiago Silva, David Luiz sau Kompany”.
În încheiere, l-am întrebat ce campionat străin i s-ar potrivi „Anglia. Îmi place Arsenal, dar orice echipă din primele 5-6 mi-ar îndeplini un vis“. Legat de viitor, „vreau să ajung la echipa naţională, să fiu unul dintre cei mai buni fundaşi care i-a avut România, să îmi întemeiez o familie şi, cel mai mult, să fiu sănătos şi cei de lângă mine la fel”. E chiar destul de optimist şi spune că îl poate depăşi pe Vlad Chiricheş, care joacă în Anglia. Ionuţ a trecut, ca şi el, pe la şcoala de fotbal „Ardealul”, aşa că visul lui nu e nicidecum unul absurd dacă e sănătos şi rămâne la fel de implicat în pasiunea sa de o viaţă: fotbalul.
