Daniel Bejan (33 de ani) consideră că drumul lui în viață a fost predestinat, trasat încă de când era mic copil. De la tatăl și bunicul său a moștenit dragostea pentru animale, aceștia punându-și irevocabil amprenta asupra celui ce avea să devină un medic veterinar admirabil, devotat trup și suflet cauzei și meseriei lui. Astăzi, pe lângă faptul că salvează viețile a nenumărate animale și, implicit, le face mai bune pe cele ale stăpânilor, Daniel își extinde pasiunea și în timpul liber, acesta fiindu-i ocupat de creșterea câinilor din rasa Akita Inu, cu care împărtășește o conexiune specială.
Cum a început pasiunea ta pentru animale?
Cred că m-am născut cu ea, tatăl şi bunicul meu au fost tot medici veterinari. Cu tatăl meu umblam mult pe la cazurile pe care le avea (câini, cai, porci). De asemenea, tatăl meu a ținut foarte mult să am de mic cunostințe legate de toate animalele domestice și sălbatice, astfel încât eram înconjurat de cărți cu animale, făceam des excursii în pădure, la expoziții de câini, la grădini zoologice. Din fragedă pruncie am aflat multe legat de animale, am învățat să le respect, să le înțeleg mai bine.
Chiar am și avut animale de mic în jurul meu: câini, pisici, canari, sticleți, pești de acvariu, hamsteri, chiar și un şarpe de apă… câteva zile.
Când și cum ai știut că singurul drum pentru tine este acela de medic veterinar?
De mic „cochetam” cu această idee, însă în perioada școlii generale și a liceului m-am răzgândit total, aceasta deoarece tatăl meu a decedat în 1994 datorită unei boli transmise de la câine (hidatidoză localizată la nivelul cerebelului – caz foarte rar). Însă, fiind în clasa a XI- a și discutând în familie ce s-ar potrivi mai bine pentru mine, am reajuns la concluzia că medicina veterinară este adevărata mea chemare.
Poți să explici termenul de „hidatidoză” pe înțelesul tuturor?
Hidatidoza este o boală parazitară, frecventă la om și la animale, provocată de forma imatură a unei tenii (vieme plat) care trăiește în intestinul câinelui și se manifestă prin apariția unor chisturi pline cu lichid transparent în plămâni, ficat, mai rar splină și sistem nervos.
Există prejudecata că medic înseamnă automat chirurg. Tu, în schimb, te-ai specializat pe medicină internă, nutriție, dermatologie și diagnostic de laborator. De ce le-ai ales pe acestea?
Deoarece încă din facultate, confruntându-mă cu multe probleme dermatologice de sănătate cu cățeaua mea de Akita pe nume Tora, am început să citesc și să înțeleg dermatologia tot mai bine. Aceasta rămâne partea mea preferată a medicinei veterinare, ea fiind mână în mână cu medicina internă, nutriția și diagnosticul de laborator. În fond, pielea, este cel mai mare organ!
Pentru lucrarea de licență am dorit să acopăr tot un subiect de dermatologie, mai puțin cunoscut în practica noastră veterinară – paraziții externi la iepuri, porcușorii de Guineea, hamsteri, șoareci și șobolani. Ulterior, după terminarea facultății, am continuat să merg la cursuri de specializare pe partea de dermatologie.
Din 2011 ești posesorul a doi câini Akita, care acum au și pui. Ce te-a determinat să-ți înființezi propria canisă?
De fapt, sunt posesor de Akita din 2001, atunci când am achiziționat primul meu Akita, o cățea pe nume Tora. M-am îndrăgostit de această rasă în studenție, făcând practica la un cabinet veterinar din Cluj, unde am cunoscut-o pe mama Torei. M-a fermecat prin mândria si inteligența de care dădea dovadă. Atunci am aflat că acea cățea are pui și astfel am achiziționat-o pe Tora. Naiv fiind, am crezut în promisiunile așa-zisului crescător și nu am primit acel act al genealogiei Torei, numit pedigree. După vârsta de 3 ani a început să manifeste semnele unei boli de piele, numită dermatită atopică (alergică).
Tora astăzi are 12 ani, este sterilizată și își menține sănătatea binișor pentru vârsta ei (având în vedere că la Akita speranța de viață este de 10-12 ani). Din punctul de vedere al caracterului, este un câine desăvârșit și nu va fi altul care să se compare cu ea. Însă părțile neplăcute ale experienței cu ea m-au determinat să studiez mai mult legat de această rasă, de exemplarele valoroase existente în Europa, de bolile des întâlnite. După ani de studii aprofundate ale rasei (2006-2011) am făcut primele achiziții din ceea ce consider eu, niște linii genetice foarte bune în Europa. Așa au apărut Aiko Sachi Go (masculul) și Chiyo Go Horunite (femela) în viața noastră.
Așadar, dorința de a produce exemplare sănătoase, de calitate atât la aspect, cât și genetic, m-a făcut să îmi înființez canisa Soul Storm Akita Kennel.
Soul Storm este un nume foarte răsunător. Cum ți-a venit ideea să-ți numești canisa astfel?
Am ales acest nume din mai multe motive. În primul rând, este senzația care o simți când vezi un prim Akita în carne și oase (cel puțin în cazul meu). Un alt motiv este caracterizarea celor doi Akita tineri din canisa noastră. Sachi este cel delicat și romantic – SOUL, iar Chiyo este cea plină de energie și războinică – STORM.
De ce Akita și nu altă rasă?
Consider că este o rasă cu care mă identific perfect din punct de vedere al personalității, este acea chimie care mă face să spun că îi înțeleg perfect și mă înțelege perfect.
Descrie puțin procesul creării unei canise.
Tehnic nu este foarte complicat. Trebuie să deții o femelă cu acte (pedigree), să te înscrii în asociația chinologică din orașul din care faci parte și să plătești o taxă pentru a primi numele dorit. Însă, practic, în spate sunt ani întregi de studiu al rasei și pedigree-urilor, de umblat prin expoziții chinologice și urmărit rasa în evoluție, de hotărât de unde dorești să îți achiziționezi viitoarele exemplare, de strâns bani pentru ele, amenajat spațiu, apoi adus cățeii, crescut, educat, participare la expoziții chinologice pentru a vedea dacă ai făcut alegerea bună din punct de vedere al caracteristicilor și caracterului, de făcut teste de sănătate… și asta în linii mari! Pe scurt, trebuie multă pasiune și dăruire.
Cei doi căței ai tăi, Sachi și Chiyo, au câștigat numeroase premii. În ce constă pregătirea lor pentru un concurs?
Pregătirea de concurs constă în primul rând într-o socializare cât mai bună a lor, încă de mici, fiindcă trebuie să se obișnuiască să stea în preajma multor câini și oameni. Apoi, intervine acordarea unei atenții deosebite alimentației pentru o dezvoltare optimă și, bineînțeles, toaletarea.
De mare importanță este și dresajul de ring, câinele trebuie să lase arbitrul sau proprietarul să-i deschidă gura, să îl poată atinge pe corp, să stea în poziția de prezentare odată oprit și să alerge armonios pentru evaluarea mersului și a articulațiilor în ringul de arbitraj.
Cei 6 puiuți ai lor au deja o lună. Ce a însemnat pentru tine și soția ta, Andreea, această perioadă?
O perioadă foarte frumoasă, fiindcă e minunat să-i vezi cum se dezvoltă de la o săptamână la alta, de la o zi la alta, dar și foarte solicitantă din punct de vedere fizic și material.
Ce planuri de viitor ai în ceea ce privește activitatea ta de medic veterinar și crescător al unei rase pure?
Ca medic veterinar doresc să-mi extind specializarea pe partea de dermatologie, în domeniile de histopatologie și chiar alergologie. Și bineînțeles, să fac cât mai multe animale sănătoase. Drept crescător, îmi doresc să produc în continuare pui sănătoși si de înaltă valoare chinologică, urmând a studia viitoare monte pentru femela mea, Chiyo și, bineînțeles, să ne extindem canisa cu noi urmași.
