Volan, pedale, schimbător de viteze, semnalizator, ștergătoare, prea multe butoane ca să le ții minte și alte câteva „unelte” care ești conștient că vor deveni parte din rutina ta zilnică cât de curând și pe care va trebui să le stăpânești la fel de bine ca pe banalul spălat pe dinți. Asta dacă vrei să conduci tu mașina, și nu ea pe tine. Deocamdată, însă, ești copleșit de toate acestea și te simți precum Harry Potter la începutul aventurii sale la Hogwarts. Sună cunoscut? Dacă da, felicitări! Cel mai probabil ai trecut de momentul ăsta și ești fericitul posesor al unui carnet de conducere. Dacă nu, măcar ți-ai făcut o idee despre ce te așteaptă.
Contrar aparențelor, oricât de curajoși și deja instruiți se pretind unii a fi, emoțiile sunt nelipsite atât înaintea, cât și pe parcursul acestei experiențe: școala de șoferi. Nu e deloc ușor să te trezești dintr-o dată la volan, după ce până atunci n-ai făcut altceva decât să stai lângă șofer pe post de… nu știu, alege tu, dar orice ar fi, nimic util. Perspectiva se schimbă cu totul, mașina pare dintr-o dată mai mare, mai masivă, cu un real potențial de a face și rău, nu numai bine. Dar, mai presus de toate, apare și acel licăr de mulțumire la gândul că în curând vei fi independent, nu vei mai îndeplini ingratul rol de pasager și vei avea ocazia să-ți demonstrezi abilitățile dobândite cu greu în fața prietenilor. Dar ce să vezi? Mai e cale lungă până atunci, cale presărată cu momente de maximă mulțumire, dar și de spaimă și nervi adevărați. Prima variantă atunci când îți reușește parcarea perfect, sau când pleci de la semafor fără să-ți moară motorul (să sperăm ca posibilitatea asta e valabilă doar în primele ore). Cea de-a doua atunci când iei piciorul de pe ambreiaj prea repede, iar mașina răspunde printr-un cutremur de 9 grade.
Prima oră e cea mai interesantă. Îl aștepți cu nerăbdare pe instructor să vină, ca să-ți începi marea aventură. A sosit, în sfârșit! Te urci în mașină, dar entuziasmul începe să pălească în fața altor emoții greu de definit. După câteva minute, te trezești că mașina se oprește, iar tu n-ai habar unde te afli și cum ai ajuns acolo. Da, te-a dus undeva la marginea orașului, într-o zonă necunoscută ție, dar numai bună pentru primele manevre. Bun, acum să înceapă teoria. „Asta e maneta cu care îți ajustezi scaunul, cu asta îți potrivești oglinzile, uite așa. Ăsta e semnalizatorul, jos pentru stânga, sus pentru dreapta. De asta rotești o dată ca să aprinzi farurile pe faza scurtă, pentru oraș. Acum să vedem cum bagi pe rând în fiecare viteză. Cu a I-a pornești de pe loc, apoi folosești a doua.” Și continuă, iar tu, ca un elev conștiincios aflat la început de drum, la propriu, încerci să bagi la cap. Nu e așa de ușor însă, mai ales dacă n-ai avut habar până atunci de nimic din toate astea. Parcă asemănarea de la început cu Harry Potter se cam adeverește? După 40 de minute în care ți-a făcut capul calendar, apare și întrebarea „Ești pregătit/ă? Hai să pornim! Încet, fă totul de la început, cum ți-am arătat.” Dintr-o dată, tot calmul ți se duce pe apa sâmbetei, palmele încep să-ți transpire, cauți pedalele din ochi și nici așa nu le găsești, iar când în sfârșit ai pornit cu 5 km/h de pe loc, ai impresia că ești cel mai tare șofer. Mai târziu vei constata că, cel mai probabil, contribuția ta a fost minimală, instructorul fiind acel „șofer tare”. Nu-i nimic, tot te simți mândru până peste poate și de-abia aștepți să vezi care-i treaba cu temuta „plecare din rampă” sau „întoarcere din 3 mișcări”. Ai auzit așa, vag, despre ele, și speri în sinea ta să nu fie atât de complicate pe cât sună.
Cam din a treia oră înveți prima manevră, alta decât plictisitorul și deja arhi-cunoscutul plecat de pe loc. Și asta este tot un „plecat”, însă de această dată din rampă. „Ia piciorul de pe ambreiaj foarte încet, până simți că mașina vibrează, iar în tot acest timp rămâi cu piciorul pe frână. Ține minte: în momentul în care mașina vibrează, rămâi cu piciorul pe ambreiaj la punctul respectiv, nu mai continui să-l ridici. Hai să încercăm.” Și încerci. S-ar putea să fie un wow, iar mașina chiar să stea nemișcată, dar mai probabil e să-ți moară motorul, spaima oricărui începător. Ai impresia că mașina stă să se dezmembreze cu tot cu voi înăuntru, te sperii și, dintr-o dată, liniște. Asta în cazul în care „auzi” liniștea, pentru că în celălalt caz s-ar putea doar să vrei să pleci de pe loc și să nu știi de ce nu poți. Te simți chiar prost că nu ți-ai dat seama ca motorul nu mai e pornit. Și mai încerci. Încă o dată și încă o dată. „Mi-e o frică de fiecare dată când trebuie să plec din rampă… Mă precipit prea tare, încep să mă grăbesc și nu-mi mai iese. Nu-mi place deloc manevra asta. Teodora conduce atât de bine… vreau să conduc ca ea.” spune Gabi, aflată în a 4-a oră de condus. Teodora, adică eu, are deja 20 de ore la activ, dar Gabi pare să uite acest detaliu minor.
Pe la jumătatea celor 30 de ore obligatorii, vine momentul îndelung discutatei și temutei „întoarceri din 3 mișcări”. Sună atât de complicat, cum vei ține minte ce trebuie să faci la fiecare din cele 3 manevre? „Fă dreapta aici.” îți spune instructorul. Ceva nu e-n regulă. Nu te-a mai dus niciodată aici și, în plus, e o străduță atât de îngustă, parcă nu mai ești în apele tale. Și pe bună dreptate: îți dai seama că va trebui să te întorci, ca să ieși pe unde ai intrat. Viteza I, volan maxim stânga. „Încet, să nu ne suim pe bordură.” Marșarier, volan maxim dreapta. „Încet, să nu lovim ceva cu spatele. Asigură-te tot timpul în oglinda retrovizoare.” Repeți pasul 1 și voila! Manevră efectuată cu succes. De ignorat faptul că s-a făcut o mini coadă de șoferi care așteaptă după tine, unii răbdători, alții gesticulând ca la meci și claxonând tot ca la meci, cu o vuvuzea. Instructorul începe să te calce pe nervi cu „încetul” lui, de parcă ai fi incapabil de mai mult. De fapt nici nu ești, dar nu-ți place să recunoști, așa că deocamdată trebuie să rămâi pe modul „încet”. Dacă mașina are servo, te poți considera totuși norocos. Dacă nu, poți lua totul ca pe niște exerciții la sală pentru mâini și brațe. Oricum ar fi, ai numai de câștigat!
Șmecherii din trafic – echivalentul lui Severus Snape în lumea reală. Puși acolo parcă doar ca să te streseze pe tine și să-ți pună nervii la încercare. Mă rog, asta e valabilă pentru toți restul șoferilor normali la cap, dar mai ales pentru începători. Oare lor nu le-a spus nimeni cum stă treaba cu semnalizarea, ca să știe și bieții colegi de trafic unde se duc și să nu stea veșnic încordați, gata să frâneze brusc? Ca să nu mai vorbim de prioritate. Tu, ca un proaspăt învățăcel, conduci liniștit, pentru că în capăt vezi acel pătrat galben cu alb. Și culmea, mai știi și ce înseamnă! Logic e ca celălalt să aibă triunghiul roșu cu alb, despre care tot tu știi ce și cum. Dar nu! Cine te crezi tu să-i pretinzi lui să respecte regulile? De fapt, ce-s alea și care-s alea? Trece gonind ca la curse prin fața ta, te sperie de moarte, mai-mai să faci accident. Îi urezi câteva de bine împreună cu instructorul și vă vedeți de drum. „Lasă, bine că s-a întâmplat acum cât ești cu mine. E și asta o experiență prin care trebuie să treci.” Mda, același lucru se aplică și când îți ia prea mult să pleci din ditamai rampa, îți mai și moare motorul nu o dată, ci de 2-3 ori, iar în spatele tău s-a format o coloană de stresați care stau cu mâna în claxon de parcă-s la nuntă. Nu par să observe că pe mașina stă frumușel plăcuța cu „Școala” și uită că și ei au fost odată în situația ta. Simți că iei foc, te înroșești, te enervezi și parcă toate-ți ies pe dos de-acum înainte. Astea-s orele mai puțin bune, pentru că sunt și din sortimentul celor grozave, cu laude din partea instructorului precum „Bravo, uite ce bine ai reușit să pleci de pe loc, fără zguduituri, și ce frumos ai luat curba!” sau „Dacă vei face totul la examen cum ai făcut azi, îl vei lua cu brio!”
După toată această sumedenie de aventuri în jungla urbană, considerând că ai luat deja sala, vine și cea mai temută zi dintre toate: cea a examenului practic. Te urci în mașină, îți potrivești scaunul, centura și oglinzile așa cum ai învățat și ești gata să-i arăți examinatorului de ce ești capabil. Gândul că în câteva minute vei avea propriul tău permis de conducere și vei putea circula singur sau cu cine vrei este precum RedBull, îți dă aripi! Numai că până atunci va trebui să treci peste mutra impasibilă și extrem de serioasă a polițistului, care seamănă izbitor cu jurații de la MasterChef. Ai constant senzația că nu vrea decât să te pice, în timp ce el, săracul, s-ar putea să nu vrea decât să se asigure că nu-și repetă greșelile din trecut. Teama începe iar să-și bage nasul unde nu-i fierbe oala. Parcă nu-i mai așa de bine fără instructorul cu care ai ajuns să te împrietenești lângă tine. Tipul ăsta necunoscut seamănă mai mult cu un dușman. Dar faci totul ca la carte: pleci frumos de pe loc, acorzi prioritate atunci când e cazul și mergi mai încet decât ar trebui de fapt doar ca să fii sigur că reacționezi la timp dacă e nevoie. Moment în care auzi „Hai, poți să-i dai și a 3-a!”. „S-o creadă el”, gândești în sinea ta. L-ai plictisit de moarte, îți dai seama după tonul cu care-ți spune. „Gata, oprește aici.” De morocănos ce e, nici nu-ți spune clar că l-ai luat, preferă să tacă și să treacă impasibil la următorul candidat. Te bagă-n ceață, nu mai ai nici voce să-l întrebi cum stă treaba. Speri, totuși, în sinea ta că dacă nu ți-a spus nimic, ăsta e un lucru bun. Și ai dreptate. „L-am luat!”, vei începe să le spui tuturor, aproape surzindu-i de fericire. Cei care știu despre ce vorbești te înțeleg, celorlalți le va veni și lor rândul, cel mai probabil.
Acum că ai ajuns atât de departe, mai ai grijă la un singur aspect: să nu cumva să ajungi la știrile de la ora 17. Sau 19. Sau orice altă oră, pe principiul „nu vedeți cine sunt eu?”, „bagă-te cu tupeu”, „i-ai fața, doar n-o să stau aici toată ziua”, sau altele asemenea.
