Are aproape 56 de ani. Mai bine de jumătate au fost petrecuți prin spitale, condamnată fiind încă de la naștere de o boală genetică, pe care, din doi frați, ea a avut ghinionul să o moștenească: rinichi polichistic. Se consideră însă norocoasă, după cum chiar ea spune, că a scăpat de dializa chinuitoare și îndelungată, a reușit să facă și transplantul, iar acum poate să ducă o viață relativ normală. Alții așteaptă ani de zile pe listele de transplant și nu mai apucă să-l facă, fie pentru că organismul le este prea slăbit după zeci de ani de dializă, fie pentru că pur și simplu nu s-a găsit donator compatibil.
Mama i-a murit pe când ea avea doar 18 ani, răpusă de aceeași boală pe care i-a transmis-o fiicei ei, pentru că pe atunci nu existau atâtea opțiuni. O cheamă Camelia, iar dacă ai cunoaște-o, n-ai zice că a trecut prin atâtea greutăți. În timp ce gătește pentru invitați, îmi povestește cu dezinvoltură absolut tot prin ce a trecut, dornică să răspundă tuturor întrebărilor, de parcă ar spune o poveste oarecare și nu pe cea a vieții ei, lucru care multora dintre noi ni s-ar putea părea prea greu de făcut la o ceașcă de cafea. „Am fost mereu optimistă, am avut un psihic bun, cred că asta m-a ajutat mult. Chiar mă întrebam la un moment dat cum de nu vine transplantul mai repede, pentru că eu simțeam că trebuie să vină și aveam această siguranță.” Și iată că a venit, după 6 ani de dializă, de 3 ori pe săptămână, câte 5 ore, timp în care organismul i-a fost supus la mari chinuri. Regim alimentar foarte strict, nici apă nu avea voie să bea cât voia pentru că rinichii ei încetaseră să mai funcționeze, iar întreaga viață ajunsese să i se învârtă în jurul acestui tratament, temporar însă. Insuficiența renală era ireversibilă, iar dializa risca să nu mai reprezinte o opțiune pentru mult timp.
Primele simptome, sub forma unor dureri aparent banale de rinichi, le-a avut la 27 de ani. Încă 10 ani, însă, nu a avut probleme semnificative și nu a trebuit să facă niciun tratament, până când în 1996, după moartea soțului, o infecție urinară obișnuită a degenerat în septicemie. Iar de atunci încolo nu a mai fost cale de întoarcere. Au început vizitele la spitale din Cluj și Timișoara și operațiile laparoscopice pentru îndepărtarea chisturilor renale, fără succes, însă. În punctul acesta al discuției folosește din nou cuvântul „noroc”, pentru că așa consideră ea operația de introducere a fistulei ca o măsură de precauție, înainte de internare, în 2005. „Faptul că aveam mâna pregătită pentru dializă a fost un noroc, pentru că la scurt timp a fost singura opțiune rămasă, mi-era din ce în ce mai rău, analizele mi-au ieșit foarte prost, iar operațiile anterioare nu împiedicau chisturile să continue să crească. Spun noroc pentru că dializa nu se face oricum, în venele obișnuite, ci trebuie legate niște vene de artere, pentru ca fluxul sanguin să fie mai mare, iar acele folosite sunt mai groase decât le știm cu toții.” Vorbește foarte calm și normal, ca și când a lăsat toate acele momente urâte acolo unde aparțin de drept, în trecut.
În 2009 i-au fost extirpați ambii rinichi, pentru că, de fapt, nu mai funcționau, „îi aveam doar așa, pentru că dializa ajunsese să facă toată treaba.” Așteptarea pe lista de transplant a fost cea mai grea. „Puteam să mai rezist, cel puțin din punct de vedere psihic, dar situația era cam nesigură oricum.” Au fost necesare investigații regulate, o dată la 6 luni, ca să-i fie asigurat locul pe listă, și a fost chemată la Cluj de 3 ori când s-au găsit donatori, însă fără succes. Nu s-a demoralizat însă, știa că va veni și momentul ei. Iar a 4-a oară a venit. I-a fost transplantat un singur rinichi, celălalt ajungând la alt bolnav. Din acel moment a început o altă luptă, dar cu totul alte valențe. Acum organismul trebuia să i se coordoneze cu mintea și sufletul și să accepte organul, pentru că ea era determinată să trăiască. A avut și de această dată noroc, cum îi place să puncteze, pentru că a avut și colegi de suferință care n-au ajuns niciodată atât de departe ca ea sau, dacă au ajuns, corpul le-a respins organul transplantat, ceea ce i-a aruncat și mai jos decât erau înainte. Ea, în schimb, s-a ridicat. Perioada petrecută la reanimare a fost una de izolare totală, în care până și medicii intrau în rezervă cu limite stricte, iar vizitatorii din afară trebuiau să stea în spatele unui geam de sticlă. Trei luni după aceea le-a petrecut aproape în întregime la pat, cu o mască permanent pe față, iar vizitele erau reduse la minimum. Pentru o persoană sociabilă și activă, atât cât i-au permis puterile până atunci, nu a fost ușor, însă scopul pe care îl avea mereu în minte merita toate sacrificiile. „Mi-a fost jenă la început să merg peste tot cu masca pe față, lumea se uita ciudat, însă la scurt timp m-am obișnuit și n-am mai avut treabă. La urma urmei, era spre binele meu, restul nu conta.”
În tot acest timp și-a păstrat familia și prietenii aproape, ba chiar și-a făcut unii noi. Vizitele dese la spital și orele îndelungate petrecute acolo i-au adus și un lucru pozitiv, a cunoscut oameni cu care a rămas prietenă până în prezent, și cu care organizează regulat întâlniri. În plus, a devenit președinta Asociației bolnavilor dializați din Deva, înființată în 2008, activitate prin care își propune să-i ajute pe cei aflați în situația ei să conștientizeze în primul rând că dializa nu le vindecă boala, ci doar substituie funcțiile rinichilor, pe o perioadă determinată. Știe din proprie experiență că aceasta poate distruge un om din punct de vedere psihic, de aceea scopul ei este să ajute oamenii să-și reclădească atât viața personală, cât și pe cea profesională. Psihicul te poate ridica, așa cum a ridicat-o pe Camelia, dar te poate și doborî într-o astfel de situație. Nu a fost mereu ușor nici pentru ea; a avut, ca toți oamenii, momentele ei de cumpănă. De aceea, consideră că redobândirea stimei de sine și a poftei de viață este imperios necesară pentru ca un bolnav să aibă șansa la viață. Abordarea ei constă în activități recreative, excursii în locuri deosebite din natură, organizate cât mai des posibil împreună cu bolnavii. Pe parcursul acestora, le împărtășește experiența ei și le arată cum pot să se adapteze la noua lor realitate și cum își pot găsi chiar și pasiuni ascunse și noi, cu care să-și umple timpul în mod plăcut și util. Ea, de exemplu, pictează pietre, pe care le mai și vinde, dar în principal o face pentru propria plăcere și pentru înfrumusețarea apartamentului, pe care l-a transformat într-un mic palat, frumos decorat și îngrijit, chiar și cât timp a fost bolnavă. Deși locuiește singură, are numeroase fotolii și scaune care mai de care mai deosebite, dar și tablouri și o bibliotecă, care își așteaptă parcă mereu invitații. Este o plăcere să stai de vorbă cu ea în bucătăria micuță, dar mereu înmiresmată de siropuri de fructe, prăjituri și alte mâncăruri, de care se poate bucura în sfârșit, dar totuși cu măsură. Acesta este, de fapt, cuvântul care-i guvernează viața de un timp încoace: măsură. Trebuie să aibă mereu grijă ce și cât mănâncă, dar mai ales să-și ia medicamentele de 4 ori pe zi, fără întârziere, pentru tot restul vieții. Nu este totuși supraom, astfel că are și ea un viciu, la care nu vrea să renunțe, ca și când ar reprezenta ancora ei de o realitate normală: fumatul, activitate pe care-i place să o savureze pe-ndelete, fără nicio grijă.
Camelia este un caz fericit și din altă perspectivă: nu s-a lovit de birocrație și a avut mereu alături de ea medici adevărați, care s-au dedicat întru totul pentru ca ea să ajungă unde este astăzi. Nu are de ce să se plângă în această privință, lucru pe care sute sau chiar mii de alți bolnavi nu-l pot spune. Povestea ei este povestea tuturor și reprezintă un reper pentru cei aflați la începutul acestui drum lung și anevoios, dar care, iată, se poate termina cu bine.
Foto via
