Viitorul aparține rebelilor, copiilor care lovesc tobe și zăngăne chitări. Viitorul începe din stradă, de pe skateboard și de pe scenă. Și de acolo se îndreaptă spre ceva ce nu vom afla decât dacă ne alăturăm lor.
Ediția a 13-a a Festivalului Internațional de Film Transilvania a adus cu ea și cele două filme reprezentative pentru adolescenți, We Are The Best!/Vi är bäst!, în regia lui Lukas Moodysson și We Are Mari Pepa/Somos Mari Pepa, în regia debutantului Samuel Kishi. Subiectul comun al celor două filme constă în povestea care urmărește evoluția unui grup de fete, respectiv băieți, de la maturizarea ca trupă la maturizarea personală. Bine, maturizare e mult spus, maturizarea vine forțat în viața lor, pentru că ei fug de ea.
Bobo (Mira Barkhammar) și Klara (Mira Grosin) sunt două fetițe punk din Stockholm-ul anului 1980, care nu se zbenguie pe ritmuri de disco, dar urmăresc cu sfințenie articolele despre băieții din trupele punk din orașul lor. Deși nu știu să cânte la niciun instrument, fetele vor să pună bazele unei trupe, ca să le arate oamenilor din jurul lor că au ceva de spus, chiar dacă sunt doar niște copii. Împreună o conving pe Hedvig (Liv LeMoyne), care e fata religioasă și un talent înnăscut la chitară acustică, să li se alăture. Deși sceptică, Hedvig reușește să le urmărească filmul și este dispusă să le dea fetelor câteva lecții despre ritm și să se alăture valului punk.
Familiile disfuncționale, iubiții, școala, le pun la încercare prietenia și fiecare dintre ele trece prin momentele grele. Bobo simte că nu va avea niciodată un iubit și este nevoită să suporte aventurile amoroase ale mamei ei, Klara, este dezamăgită de singurul iubit pe care îl are și de lipsa popularității trupei lor, iar Hedvig întâmpină probleme din partea mamei sale, odată ce alege să urmeze calea punk. Dar, la final, cele trei știu foarte bine că ele sunt cele mai tari și că punk-ul nu a murit, orice-ar spune cei din jurul lor, care ar prefera să le vadă cu părul lung și codițe împletite, în loc de păr scurt cu țepi sau creastă.
https://www.youtube.com/watch?v=R33H0ONZcSY
Mari Pepa constă în patru membri: Alex (Alejandro Gallardo), Moy (Moises Galindo) , Bolter (Arnold Ramirez) și Rafa (Rafael Andrade Munoz). Patru adolescenți din Guadalajara și o vară care le va schimba viețile încet, încet. Alex locuiește cu bunica lui, o bătrână cu OCD și o obsesie pentru discurile vechi cu muzică spaniolă. Camera lui e păzită de postere cu Ramones, Rolling Stones, trupe locale și afișul concursului la care va participa cu trupa lui. Problema lor cea mai mare este că au doar o piesă în repertoriu, iar concursul cere ca trupele să aibă cel puțin două piese în competiție. Când trupa realizează că a striga I wanna cum in your face, Natasha! nu e îndeajuns pentru a le aduce victoria, cu ideile lui Alex se îndreaptă încet spre o nouă piesă. Rafa, însă, este presat de mama lui să aplice la facultate și să-și găsească o slujbă pe timpul verii, altfel riscând să fie dat afară din casă, așa că începe să lipsească de la repetiții, Bolter petrece tot mai mult timp cu vărul său mai mare, iar Moy îi dedică mai mult timp iubitei sale. Alex rămâne singur și, împreună cu aparatul foto cu care filmează mereu, se îndreaptă spre alte cercuri de prieteni, unde are șanse de a găsi și iubirea la care aspiră tot mai mult.
În ciuda greutăților și pierderilor pe care cei patru le suferă până la final, Natasha îi ține împreună și le arată drumul de pe acoperișul unui bloc, prin aparatul lui Alex.
Cele două filme surprind zvâcnirea din sufletele celor două trupe ca adolescenți și pre-adolescenți. Destinele lor se întâlnesc undeva pe pereții camerelor lor, toate împânzite de tendințele vremii în care cred ei. Între cele două filme există idei diferite vis-a-vis de vârstă, an, țară, dar punctul comun e undeva în forța muzicii lor și a ceea ce-i aduce împreună pe fiecare, indiferent câte obstacole ar exista între ei.
Sunt cei mai buni. În mâna lor stă umanitatea și libertatea la care fiecare aspiră și pumnul în nas pe care ar trebui toți să-l aruncăm la un moment dat în viață. Prin filmul lui de debut, mai mult un documentar, Samuel Kishi aduce un tribut adolescenței, devine ambasadorul a ceea ce înseamnă pentru el youth culture. Lukas Moodyson, după filme ca Lilja 4-Ever, rămâne în zona copiilor/adolescenților și explorează din nou niște personalități fragile, dar care reușesc să-și facă drum prin viața care le obligă să se maturizeze spre scopurile lor și prin forța lor exemplară. Filmul este adaptat după banda desenată realizată de soția lui, Coco Moodysson.
Așadar, din nou, bătălia finală se dă între cei mai zgomotoși, pentru că pământul nu se învârte împins de bărbați albi în costume, ci de fetițe și skateri punk.
