Miki Braniște: „Mi se pare important ca arta să poată să traducă realitatea”

    Foto via www.colectiva.ro
    Foto via www.colectiva.ro

    Miki Branişte este manager cultural al ONG-ului ColectivA. Principalul lor proiect, Temps d’Images, finanţat din fondurile AFCN, reuneşte artişti locali și străini care promovează arta cu mesaj politic sau social activ.Ne-am întâlnit într-o cafenea liniștită. De fapt, cuvântul ,,liniștită” o descrie cel mai bine și pe Miki. Deși e responsabilă pentru un festival de amploare, calmul ei e probabil ceea ce menține în mișcare întreg mecanismul Temps d’Images (TDI).

    Spune-mi cum a apărut ideea de ColectivA.

    În martie 2005 am înfiinţat o asociaţie la Bucureşti cu alte 3 fete şi am început să facem un festival de dans contemporan care încă mai există. Între timp, în 2009, ne-am separat, eu am vrut să merg la Cluj. Am găsit aici o echipă care voia să facem festivalul TDI. Am zis că e mai simplu pentru toate lucrurile să separăm lucrurile şi să facem asociaţia de la Cluj: aşa s-a născut ColectivA.

    De ce acest nume?

    Ne-am gândit la nume. Aveam o grămadă de idei, dar parcă niciuna nu suna bine. Ne-am tot gândit. Noi tot făceam proiecte în care puneam în faţă mai degrabă artiştii şi suntem un colectiv pentru artişti.

    Ce presupune organizarea unui festival?

    E un chin. Pentru noi e greu. Dar ne dăm seama că avem nevoie de genul acesta de artă. Simţim că mesajul artiştilor pe care noi îi promovăm trebuie să ajungă la publicul pe care îl vizează. Ne plasăm ca un fel de facilitator între artă pe care o realizează artiştii şi publicul care are nevoie de o alternativă la mainstream.

    Crezi că în zilele noastre mai există o necesitate acută pentru cultura şi arta pe care voi o promovaţi sau e un teren deja pierdut?

    Mă gândesc acum la programarea teatrelor sau cinematografelor. Eu cred că există loc pentru oricine pe planeta asta şi nu cred că ar trebui să ne aflăm în concurenţă. Sunt publicuri diferite, sunt oameni care nu se regăsesc în programarea altor instituţii şi îşi îndreaptă privirea în alte direcţii. Da, pot spune că avem un public de nişă, dar publicul ăsta − mie mi se pare − se diversifică. Mi-am dat seama că teatrul şi arta, în general, te pot face atent la lucruri care la nivel uman te afectează dacă eşti mai atent.

    Spune-mi despre festivalul TDI.

    Mulţi din artiştii pe care îi prezentăm spun că sunt observationiști ai societăţii şi că prin spectacolele pe care le realizează prezintă nişte aspecte (n.red. sociale) mai greu perceptibile.  Fie asta, fie se opresc şi analizează un fapt care e excepţional, dar la modul cum e tratat în presă devine un fapt inert, se demonetizează. Mi se pare important ca arta să poată să traducă realitatea şi să-l facă pe celălalt să înţeleagă mai bine unde suntem, de ce, cum am ajuns aici şi ce perspective putem avea: să fim mai degrabă proactivi decât într-o lamentare continuă.

    Care crezi că e viitorul artei?

    Personal, sunt mult mai interesată de arta care are un mesaj perceptibil − nu pentru că e mai importată decât alte opere care sunt criptice pentru oamenii de rând. Ne putem bucura de artă şi dându-ne seama că ea face parte din viaţa noastră. Arta ar trebui să ne ajute să trăim mai bine, să ne dăm seama unde suntem şi ce putem face. Cei care cred în artă pentru elite se raportează diferit. Ar trebui să fie loc pentru toată lumea. Când vrei să-ţi impui doar un punct de vedere devii restrictiv faţă de altele.