Doamna Ștefania are un surâs care te face s-o privești necontenit. Trecerea timpului nu și-a lăsat amprenta pe chipul ei. A rămas puțin uimită de faptul că am venit. Zice că nu e gătită pentru întâlnirea cu mine. Stă cu vacile în livada de lângă casă. Clopotele grele de la gâtul lor sună ușor în vuietul pădurii. Mă invită în casa dânsei, ca să nu îmi fie frig, însă eu simt că nu m-aș despărți de cadrul de poveste de afară. Vreau să aud sunetul pădurii, susurul pârâului care curge lin și glasul cald a lui tanti Fani, cum îi zice lumea în sat. Femeia în vârstă de 72 de ani e nepoata Fefeleagăi.
Nuvela cu același nume a lui Ion Agârbiceanu, publicată în 1906, pornește, într-adevăr, de la o femeie reală, care a trăit printre buciumani, la poalele Detunatei. Fefeleaga lui Agârbiceanu era o femeie simplă. Singurul ei ajutor era calul ei, Bator. Cu el trudea din zi până-n seară.
Prin ochii Ștefaniei, Fefeleaga cea reală, bunica ei, era o persoană cumsecade. Avea grijă de ea. „Îmi lua apărarea în fața copiilor care se purtau urât cu mine. Îmi cânta, îmi spunea de strîgoi”. Era la fel ca oricare bunică grijulie, care-și iubește nepoții. Agârbiceanu și-a transformat personajul în ceea ce și-a dorit el: bătrâna aceea care nu avea mai nimic, nici lucruri materiale, nici sprijin moral. Conform scrierii lui, copiii ei au murit. Și toate acestea pentru a nuanța o viață plină de tradiții și dramatism, cu un impact emoțional major. Tanti Fani afirmă clar: copiii ei au trăit, altfel ea nu ar fi existat. E revoltată pe faptul că Agârbiceanu a inventat multe lucruri despre bunica ei, doar pentru a ieși totul cum voia el.
„Puțîn îi adevărat. Că era săracă și aia cu calu’ Bator. Multe îs povești, că Agârbiceanu’ aiăsta o fost și popă. Pă lângă că o scris, o zîs multe baliverne, iă, ca să fie mai faină povestea”.
Se citește pe fața ei o nedumerire cu privire la numărul copiilor bunicii ei. Trecerea timpului este evidentă, își lasă amprentele. Până la urmă, rămâne la patru: Alexandru, Gheorghe, Nicolae și Maria. Gheorghe era tatăl ei. Nicolae a murit de tânăr, însă ceilalți și-au întemeiat familii, spune cu un glas domol.
Fefeleaga știa că Agârbiceanu voia să scrie despre ea. Zicea: „vrea să-mi facă roman”. „Ea nu era de acord, se certa cu el. În nuvelă o chema Sofia, da’ în realitate se numea Maria”. Porecla Fefeleaga vine de la verbul „a lega”, deoarece atunci când intrau vacile vecinilor pe pajiștile ei, le lega și le ținea în gospodăria ei până când veneau oamenii să le revendice. Lega, rezultă „leagă”, deci Fefeleaga. Sofia care leagă. Am aflat despre asta stând de vorbă cu o vecină de-a ei, Jeni, în vârstă de 92 de ani. Bătrâna e extrem de înverșunată. Zice că pe când era copil a fost traumatizată de Fefeleaga. Era foarte răutăcioasă, striga la ea când era cu animalele pe câmp, de teamă să nu-i calce terenurile. Tanti Jeni, de frică, țipa împreună cu frații ei: „Bobă Fică… nu ne bate!”. „Bobă” înseamnă „babă”, femeie mai în vârstă. „Omoar-o dracu’, s-o omoară, că era muiere rea”. Doamna Ștefania, la rândul ei, îmi spune de tanti Jeni, vecina ei, că vorbește urât la adresa bunicii ei și că nu ar avea dreptate. Crede că dacă Fefeleaga ar fi trăit în zilele noastre, ar fi avut o altă viață. Poate că nu ar fi fost personaj de poveste, dar cu siguranță ar fi dus-o mai ușor. Nu ar mai fi fost nevoită să „mâne” cu calul piatră la Șteampuri. Șteampuri, adică unde se măcina piatra pe care o aducea apoi la Frasăn, locul pe care se afla pe atunci mina. „Poate puțini de pe vremea aceea o duceau așa de rău, precum ea. Purta haine rele, șurțe”.
A murit de bătrânețe: „Știu că Elvira și Silvi, surorile mele, erau la școală și eu rămăsesem, ce știu eu?! Și o trecut acolo niște zăvori, cum erau atuncea, erau și porți, da’ și zăvori… Și ce știu eu?! I s-o făcut rău și o picat, am scuturat-o d-abia și după am crezut că o murit, da’ n-o murit. Era pă moarte și după un timp o murit. Apăi ca copiii, ne-am apucat pă un plâns… Apoi m-am dus după móșa Treji, ca să vină s-o spele, s-o îmbrace”.
Fefeleaga nu a rămas după moarte doar femeia aceea răutăcioasă și săracă. A rămas femeia pe care un om, un preot, un nume a ales-o pentru a-i da contur literar vieții. Așa se face că Fefeleaga a rămas în amintirea buciumanilor, a ardenelenilor, a celor care au cunoscut-o sau au auzit despre ea.
O întreb pe doamna Ștefania dacă o vede ca pe un model în viață pe bunica ei. Îmi spune zâmbind că da, deoarece a muncit, a trudit mult, nu s-a lăsat doborâtă, deși era „o mână de femeie”.
„Când eram mică, mămica lucra la dispensar în sat și doctoru’ îi făcea frecții la buna. Ea era destul de firavă și zîce: Dracu’ îl duruie pe domn’ doctor, că atâta m-o duruit pă spate. Apăi ea așa spunea. Io, mică fiind, m-o întrebat doctoru’: No, ce zîsă buna ta? Da’ io: Da’ vă înjură, dom’ doctor. Și io, mică, nu pricepeam. Adaugă faptul că aceasta este cea mai frumoasă amintire pe care o are cu ea.
Fiecare cuvânt pe care îl rostește o duce cu șaizeci și ceva de ani în urmă, alături de bunica ei.
Fefeleaga este un personaj și, totodată, un om de excepție. Ea reprezintă, cu umila ei poveste, zona munților Apuseni, mai exact zona Valea Șesei. Locul de unde provine Fefeleaga are un trecut și totodată un prezent valoros.
La plecare, doamna Ștefania a așteptat până m-am pierdut în zare, aranjându-și basmaua pe cap, ca și când ar vrea ca în viitorul apropiat să mă întorc din nou la dânsa, ca să-și povestească amintirile, rămase prăfuite și neatinse.
