Când am auzit prima dată la știri despre tragedia care tocmai avusese loc la sediul unei reviste de satiră din Franța, m-au copleșit un amalgam de sentimente. În primul rând, a fost vorba despre tristețe și o profundă senzație de deznădejde în fața unei dovezi în plus a cât de bolnav este omul, de câte acte inimaginabile este capabil, de câte motivații aberante poate fi ghidat în viață. Dar mai ales, cât de convins poate fi în nebunia lui că are dreptate și o misiune perfect validă de îndeplinit. Apoi a urmat feelingul de solidaritate cu toți cei care au început să iasă, rând pe rând, în stradă, scandând “Je suis Charlie”, peste tot în lume. Același mesaj apare și lângă logo-urile posturilor de televiziune sau la pozele de pe profil de pe Facebook. Am trăit un sentiment de unitate cu toți acești oameni, indiferent că este vorba despre cei din breasla jurnaliștilor sau oameni simpli, care susțin cu ardoare libertatea de exprimare și vor să fie siguri că asta se vede și se aude. Într-un final, după ce primele răspunsuri firești vizavi de o asemenea tragedie au început să se liniștească, eu la rândul meu am început să-mi pun anumite întrebări și să am unele îndoieli despre ce înseamnă cu adevărat să fii Charlie.
Înțeleg perfect ideea din spatele adoptării acestui slogan de milioane de oameni. Este singurul răspuns pe care îl putem da în fața unui eveniment de o asemenea amploare, nu avem altă putere decât să ne declarăm la unison susținători ai presei libere, ai libertății de exprimare în general și să ne arătăm compasiunea față de niște vieți pierdute în van. Dar în circumstanțe normale, când moartea nu e prezentă să ne trezească la realitate, câți dintre noi ar mai fi fost la fel de categorici și uniți? Multă lume s-ar fi declarat cu siguranță jignită în anumite instanțe de caricaturile și ridiculizările revistei, atunci când ar fi atacat aspecte pe care le considerăm personale sau subiecte care pur și simplu ne deranjează. Să nu uitam că în 2012 și-au îndreptat atenția și spre români.
Cei mai mulți nici nu am auzit de ei până acum, iar restul ori îi citeau de dragul umorului, vădit pasionați de o altfel de abordare a lumii, ori erau cu totul deranjați de dezinvoltura cu care făceau “mișto” de oricine și orice. Cu toată susținerea noastră pentru libera exprimare, câți am avea curajul de a ataca atât de persistent lucrurile care ne deranjează, mai ales când acestea vizează personaje obscure și periculoase? În cel mai bun caz șușotim cu alții la colțul blocului sau ne mai luăm la ceartă cu cei care au alte opinii, fără să ne dăm seama că până și insignifianta revoltă pe care o simțim în astfel de momente atacă tot libertatea de exprimare și lasă loc doar propriei viziuni, care ne pare atât de justă. Și atunci, cum putem spune că suntem Charlie, când nu putem lăsa la o parte nici măcar măruntele noastre disensiuni de zi cu zi? Nu spun nicidecum să ne plecăm capetele și să nu ne manifestăm public împotriva terorismului sau a orice alt lucru rău care se întâmplă, dar să nu afirmăm de-a lungul acestui proces că suntem ceva ce nu suntem.
Pe lângă cei care avem rolul de simpli cititori, vin cei cu funcții de conducere, care au puterea de a decide forma sub care lucrurile apar în fața întregii lumi. Câți dintre aceștia ar fi susținut o revistă precum Charlie Hebdo și câți ar fi încercat din răsputeri să îi taie finanțările și orice șansă de a mai fi publicată? Câți nu i-ar fi acuzat fervent de instigare la violență, xenofobie și câte și mai câte? Cu siguranță și astfel de oameni se află printre cei care se declară azi a fi Charlie, fără a se opri o secundă să se gândească la ceea ce afirmă.
Cred că dreptul de a se numi Charlie nu le aparține decât celor care au legătură directă cu revista și celor care au tăria de a duce demersuri similare, pe față și fără retușuri. A fi un așa-zis susținător, din umbră, nu e suficient. Asta poate să o facă oricine, iar la primul semn de pericol să dea bir cu fugiții. Ne simțim umili în fața morții, în fața unor astfel de tragedii, care nu fac decât să ne demonstreze cât de ridicolă poate fi viața uneori. Dar asta nu înseamnă că ne și determină să ne schimbăm în bine, să devenim oameni drepți, ale căror fapte să fie pe măsura vorbelor. Starea actuală va trece în scurt timp, la fel cum o face de fiecare dată. Fiecare ne vom întoarce la obiceiurile noastre și vom uita de ce am năzuit să fim Charlie. Pentru că, oricum, nu am fi avut verticalitatea și consțiența necesare. Și pentru că e mai ușor așa.
