Când eşti copil, nu ai nicio grijă, când eşti tânăr te gândeşti la cum ai putea să-ţi petreci viaţa mai frumos şi mai intens. Adult fiind, te îngrijorezi cum şi unde vei ajunge la bătrânețe, iar când ai ajuns exact în acel stadiu, parcă te întorci în anii copilăriei. Inima fiecărui om trăieşte un sentiment aparte atunci când perioada vârstei a treia se apropie. Grija vieţii nu mai este simţită, ci stârneşte în sufletul fiecărei persoane dorinţa de a se bucura de linişte, sănătate şi bucurie.
Această perioadă este trăită cu emoţie de vârstnicii care îşi duc zilele în Centrul de Îngrijire a Persoanelor Vârstnice din oraşul Cehu Silvaniei, Judeţul Sălaj. Şi-a deschis porţile în data de 1 aprilie 2011, în clădirea vechiului spital al oraşului, la scurt timp după închiderea acestuia. Principalul domeniu de activitate al centrului este îngrijirea persoanelor vârstnice. Din cele 40 de locuri disponibile, 38 sunt ocupate de oameni veniţi din toată ţara. Contabila acestui centru, doamna Mariana Duca, mi-a relatat faptul că două dintre condiţiile de bază pentru a beneficia de serviciile prestate aici este ca persoanele să fie pensionare şi să aibă funcţia locomotorie cât de cât bună, astfel încât să se poată deplasa în sala de mese şi la baie. În 2011, clădirea a fost renovată, pentru ca pacienţii să se bucure de condiţii bune de viaţă. Pe parcursul şederii lor în acest centru, ei sunt asistaţi de medici şi infirmiere, personalul angajat ridicându-se la un număr de 17 persoane.
La auzul denumirii de centru medico-social, îți închipui loc răpănos, urât mirositor, dărăpănat. La faţa locului, am zărit o clădire curată şi renovată, cu mobilier schimbat şi geamuri termopan, toalete salubre, băi dotate cu gresie şi faianţă. Sala de mese nu împrăştie binecunoscutul miros de cantină, ci un miros plăcut de ceaiuri şi mâncare proaspătă, care îmbie încă de la intrare. Pacienţilor le sunt asigurate trei mese principale şi două gustări pe zi. Printre primii pacienţi sosiţi pentru îngrijire la acest centru este un domn din satul Motiş, din apropierea oraşului, rămas pe drumuri la bătrâneţe. La cei aproape 80 de ani, bătrânul spune că se simte ca acasă, fără griji. Mâncarea proaspătă, aerul curat şi liniştea din încăperea în care îşi petrece timpul sunt exact ce-i trebuie pentru anii bătrâneţii. “Mai trece una mai bună, una mai rea..Ce să facem? Nu sunt obişnuit să stau într-un loc, tot în pat, dar mai ies pe afară, mă uit la televizor.”
În tinereţe aici, la bătrâneţe aici
Domnul Cornel este colegul de cameră al acestuia. Participând la discuţia noastră despre cămin, şi-a adus aminte cu nostalgie că în tinereţe a lucrat în această clădire, în perioada când spitalul oraşului încă mai funcţiona. Pentru a destinde atmosfera şi a reînvia amintirile de odinioară, m-am apropiat de bătrân pentru a-l întreba care este modul lui de viaţă aici. Am fost surprinsă de faptul că dorea să-mi spună povestea vieţii lui şi întâmplări din tinereţe, ca un exemplu viu al realităţii că sufletul nu îmbătrâneşte niciodată. Pe atunci, era şofer pe salvare la spitalul din acest oraş. Rămas văduv, a lăsat în urmă o casă spaţioasă si frumoasă, în Giurtelecu-Hododului, la doar opt km distanţă. Găzduit în acest centru, îşi împărtăşeşte amintirile alături de alţi rezidenţi ai căminului, acum prieteni noi.
Tanti Elena, campioana
La intrarea în prima încăpere a centrului, o bătrânică îmi zâmbeşte larg de pe scaunul pe care era aşezată. Tanti Elena, căci aşa se prezintă, e îmbrăcată frumos, aranjată ca de sărbătoare, însă e preocupată cu o cutie de medicamente pe care o ţine în mână. Se ridică de pe scaun şi începe să îmi spună care îi este necazul: “Zilele trecute am început un tratament, fiindcă bucătăreasa a pus prea mult ardei iute în ciorbă şi tocmai în farfuria mea mi s-a ivit ardeiul cel mai tare. Nu îmi place. Mi-a afectat organismul şi acum trebuie să iau pastilele acestea. Le-am mai spus de atâtea ori să pună ardeiul în solniţă, pe masă, nu direct în ciorbă.” Tratamentul acesta este unul nesemnificativ pentru ea, fiindcă pe cele anterioare, două ulcere la stomac şi alte dereglări ale metabolismului, le-a învins cu ambiţie, iar acum se bucură de anii bătrâneţii sprintenă şi jovială. Chiar dacă nu locuieşte lângă familie, este conştientă că programul încărcat de medic, precum al fiicei sale, nu i-ar aduce bunăstarea de care are nevoie acum. Aşadar, în acest centru îi sunt asigurate toate condiţiile şi asteaptă zilnic, cu nerăbdare, să îi sune telefonul mobil de pe noptieră − să audă glasul fiicei sale, să ştie că este bine. Doamna Elena Pintea este printre cei mai activi şi mai ambiţioşi pacienţi: iese la plimbare când este timp frumos, povesteşte mereu şi merge la piaţă la cumpărături, însoţită de personalul centrului.
Croșetează, tricotează şi citeşte cărţi
Pe doamna Maria Vári am întâlnit-o în primul salon de la intrare. Pe zâmbetul femeii s-a citit bucuria de a întâlni persoane noi, ocazie de-a ieşi din rutina zilnică petrecută între cei patru pereţi de mai bine de 7 luni, de când a venit în acest centru. Doamna Maria se laudă bucuroasă că în timpul zilei îşi găseşte diferite activităţi pentru ca timpul să nu stea în loc. Îi place să citească cărţi şi să tricoteze, dar înainte se asigură că patul îi este frumos aranjat, iar lucrurile îi sunt la locul lor. Aceste activităţi zilnice şi le petrece într-o cameră încăpătoare, călduroasă, alături de camaradele sale: Maria Sava şi Elena Pintea.
Să ne gândim la alţii cu inima plină de blândeţe
Acest centru este gazda, în fiecare an, a colindătorilor de la grădiniţele din oraş, de la şcolile generale şi de la liceu. În acest an, vizitele au fost mai numeroase: au primit colindători din Baia-Mare, din Satu Mare, din Ulmeni, din satele din împrejurimi. Tristeţea pe care o resimte fiecare persoană aflată departe de propria familie a fost diminuată de glasul suav şi viu al colindătorilor, care prin momentul artistic deosebit şi clipele de voioşie risipite cu dărnicie, au reuşit să le aducă pe feţele bătrânilor speranţa şi bucuria că nu au fost uitaţi în prag de sărbători.
Fiecare rezident al căminului suferă de o anumită boală, fiindcă, inevitabil, perioada vârstei a treia vine odată cu aceste probleme, dar împreună învaţă să se sprijine unul pe celălalt. Din spusele asistentei medicale, am aflat că nu izbutesc să participe zilnic la activităţile desfăşurate în centru, primesc vizite, comunică şi-i consideră pe cei prezenţi de aici ca fiind a doua lor familie.
La plecare, am fost însoţită de una dintre doamnele de la birou, Amalia, care mi-a împărtăşit faptul că acest centru este o soluţie prielnică atât pentru pacienţii cu probleme, cât şi pentru aceia care au posibilitatea de a trăi a treia vârstă într-un mod sănătos şi agreabil, într-o mare familie socială, în care bunul gust, grija constantă şi activitatea socială sunt nelipsite. Cu toate acestea, ei se bucură când sunt vizitaţi de familie şi chiar şi de oameni străini, de tineri, îi primesc tot timpul cu căldură şi trăiesc prin ei momentele tinereţii de odinioară.
