Am intrat în blocul cu ușa deschisă fără să știu la ce etaj și apartament trebuie să mă opresc. Un tablou din dreptul ușii mi-a indicat însă că acolo locuiește pictorul Radu Bercea. Am intrat cu oarecare reținere, poate pentru că îmi amintea de bunicul meu, care obișnuia să îl viziteze. Sau poate pentru că acum aveam să cunosc o altă latură a sa, dincolo de artistul respectat, așa cum îl știu toți bucovinenii. Sau, o ultimă variantă, poate pentru că am venit să îi tulbur firea calmă, optimistă, răbdătoare, cu unele dintre cele mai crude amintiri ale sale, din perioada în care a fost deținut politic.
Apartamentul mic este plin de diverse obiecte care îi povestesc viața. A fost administrator la o bancă, dar, în același timp, s-a manifestat și pe plan artistic, pe care s-a concentrat mai târziu, după ce a ieșit la pensie. Pereții sunt plini de tablouri din toate perioadele sale, de diplome, titlurile de cetățean de onoare al patru orașe din diferite țări, premii, afișe ale expozițiilor, poze cu copiii, nepoții, soția care a decedat…e plin de amintiri.
În camera transformată în atelier îl găsesc pe domnul Bercea pictând. Se oprește pentru a-mi spune povestea sa, pe care o începe simplu și exact. „În anul 1959 eram elev la Iași în anul trei, la Arte Plastice, la Școala de Pictură și Arte Decorative «Octav Băncilă» din strada Cuza Vodă, numărul 29. Am fost arestat în 30 aprilie de către organele de securitate și dus la Securitatea din Copou de către doi tineri, plus un șofer care era cu o Pobedă. Nu am știut despre ce este vorba, mi s-a spus că doar să dau o declarație. Acolo, bineînțeles, mi s-au pus ochelarii de tablă, pentru că n-aveai voie să vezi pe unde calci, unde te afli, și am fost închis.” Totul s-a întâmplat din cauza unui simplu comentariu la adresa Partidului Comunist pe care l-a făcut, inocent, în timpul unei discuții cu colegii săi. “Le-am spus colegilor mei că rușii n-au venit să ne elibereze, ci să ne ocupe. Ei, și sigur că cineva m-a turnat.” Ancheta a durat destul de mult, nopți întregi tânărul a fost chinuit, lovit, bruscat, dar nu bătut, pentru că era prea tânăr și prea slab.
Tribunalul Militar Iași l-a condamnat pe elevul Radu Bercea la 20 de ani de muncă silnică și zece ani de degradare civică, motivele fiind: “discuții dușmănoase la adresa regimului din R.P.R., elogii la modul de viață din statele capitaliste, ponegrirea condițiilor de viață din țara noastră create de P.R.M. și Guvern.” Datele adunate de către organele de securitate erau culese de “oamenii de bine”, adică de turnători care, dacă reușeau să închege un lot de așa-ziși contra-revoluționari, erau avansați sau primeau salarii mai mari.
După această sentință a fost mutat la Penitenciarul din Iași. “Acolo, la fel, au fost niște condiții cumplite. Într-o cameră, să spunem, de 5 x 4 eram câte 40 de oameni, cu tineta acolo. Era un miros insuportabil, mai ales vara. La un moment dat a venit comandantul Penitenciarului din Iași și a întrebat cine vrea să iasă la muncă. Neștiind ce mă așteaptă, am spus că, decât să mor în niște condiții insalubre, mai bine mă duc să muncesc. Și m-au dus în Balta Brăilei.” A trecut prin lagărele de la Luciu-Giurgeni, Cireșu, Grădina, Strâmba, Salcia, unde i-a cunoscut pe scriitorul Alexandru Ivasiuc și pe academicianul Alexandru Zub, Stoenești, unde a fost coleg cu scriitorul Alexandru Paleologu, Mărașu, Vaca, la Saivane și, în final, a fost închis în Bacul Gironde, care, după cum povestește maestrul, avea arborat steagul francez, iar vapoarele care treceau pe Dunăre nu știau că acolo este o închisoare. Deținuții erau scoși în fiecare zi la muncă, la îndiguiri și aveau o normă pe care dacă nu o respectau, erau bătuți de o echipă de sergenți majori, care băteau până ajungeau la epuizare, până se săturau și își stăpâneau setea. Condițiile erau chiar mai rele decât la Iași. “Eram mulți, peste 800. Mâncarea era foarte proastă, ne dădeau organe de la vită, limbă, intestine, arpacaș, care era nelipsit. Astfel, am fost distrofic de două ori. În 1959 spre ’60 Dunărea a înghețat și o parte am fost mutați la Stoenești în niște barăci extraordinar de neizolate, era un frig cumplit. Atunci au murit foarte mulți, îmbolnăvindu-se și de leptospiroză, mai ales cei care erau mai în vârstă sau tinerii care erau prea tineri, de 18, de 19 sau chiar de 16 ani.”
Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare București, prin decizia nr. 2341 din 1959, îi reduce pedeapsa la 15 ani de muncă silnică, iar ulterior, prin decizia nr. 19 din 22 februarie 1963, îi reduce pedeapsa la cinci ani de închisoare și patru ani de interdicție corecțională. Este eliberat pe 27 aprilie 1964. Până în acea zi, familia nu a știut nimic despre el timp de cinci ani. “Când m-am reîntors acasă, maică-mea aproape că nici nu m-a recunoscut.” Regretă mult faptul că și-a pierdut cea mai frumoasă parte a tinereții în închisoare, că nu a reușit să dea artei înapoi acești ani și recunoaște că nu i-a fost ușor nici după eliberare. “Mi-a fost destul de greu, pentru că am fost considerat o persoană non grata pentru societate, un dușman al poporului și până în ’89 eram privit cu suspiciune de foarte multă lume, chiar și de aceia care poate îmi erau prieteni. Au crezut că într-adevăr am făcut ceva care să știrbească bunul-simț.”
Printre nevoile de care a fost privat în închisoare se numără și arta. S-a simțit dator față de toți cei care au avut povești asemănătoare să ilustreze prin niște lucrări de grafică momentele care l-au marcat cel mai mult. Astfel, după câteva luni de la eliberarea sa din închisoare, Radu Bercea a avut prima expoziție, având ca temă gulagul comunist. Și acesta este doar începutul carierei sale artistice.
Radu Bercea nu este omul care caută vinovați, nu este omul care vrea să i se recunoască meritele de fost deținut politic sau de revoluționar, și nici omul care se folosește de o poveste emoționantă pentru a atrage publicul. Este un om optimist, modest, care nu se ascunde de trecut, fiind conștient că doar analizându-l îl putem înțelege. “Am iertat, dar nu pot uita.”
Înainte să plec, îmi spune cu tristețe că tinerii nu mai sunt interesați de ceea ce s-a întâmplat în timpul regimului comunist. Și e păcat, pentru că “noi, ca să ne raportăm la viitor, trebuie să ne cunoaștem trecutul. Necunoscându-ne trecutul, riscăm să se repete.”