Dacă te-ai apuca să întrebi tinerii random pe stradă ce dorințe și speranțe au pentru viitor, vei primi cu siguranță 2 răspunsuri standard: o carieră de succes și o familie. Peste câțiva ani, pentru cei mai mulți, ambele vor fi îndeplinite, pentru că își urmează cursul normal al vieții. Pe mine, în schimb, ambele mă înspăimântă cam în mod egal, dar aici voi lăsa puțin deoparte primul aspect și voi alege să-mi concentrez gândurile asupra celui de-al doilea.
Pentru că totuși, oricât de împlinit ai fi pe plan profesional, viața e construită tot din oameni, iar seara, când ajungi obosit de la muncă sau peste 40 de ani, când te vei pensiona, cine va fi acolo, lângă tine? Diplomele, banii și succesele de ordin profesional? Nu prea cred. Văd oameni care sunt (sau cel puțin par) foarte fericiți doar cu partea asta a vieții lor, dar mie mi-e foarte greu să cred, ba chiar imposibil, că mai târziu, dacă nu acum, nu vor avea anumite regrete. Chiar aș fi curioasă să le aflu rețeta după care se ghidează, ca să pot fi și eu la fel de mulțumită ca ei (nu că aș fi ajuns încă în nu știu ce punct al așa zisei împliniri profesionale) și să nu mă mai bântuie alte gânduri. Poate că sunt unii care, într-adevăr, ating autosuficiența doar prin prisma muncii lor și nu le mai trebuie nimic ca să se declare fericiți, păcat că mie continuă să îmi scape CUM e posibil lucrul ăsta.
Spuneam la început că mă înspăimântă ideea de familie. Acum voi încerca să mă fac înțeleasă. Mă refer aici cu precădere la copii. Este doar o altă chestie pe care n-o pot înțelege nicicum, ușurința cu care majoritatea oamenilor îmbrățișează această etapă ca și când ar ști din start ce și cum trebuie să facă, ca și când nu e deloc scary să devii dintr-o dată responsabil de întreaga viață a unei noi ființe umane… Nu e prea mult? Nu e o responsabilitate prea mare, un ideal imposibil, de fapt, de atins? Spun asta pentru că riscul e imens, oricât de bine ai încerca să crești mogâldeața aia mică și s-o protejezi de relele lumii, puțin probabil să iasă așa cum știi și crezi tu că e bine. E adevărat, poate că multă lume îmi împărtășește, într-o anumită măsură, genul acesta de frici, dar sunt capabili să le dea deoparte și să-și vadă de viață. Dacă nu riști, nu câștigi, nu?
Despre cum ne putem “strica” copiii
Asta ar fi o primă categorie a temerilor privind copiii. Ce le putem noi face lor. Fără să vrem, normal. Și apoi să ne mirăm de ce sunt așa și pe dincolo, ce n-a mers, că doar n-am făcut altceva decât să le oferim tot ce-am crezut noi că e mai bun.
Putem, de exemplu, să-i încurajăm să fie ei înșiși, să nu dea 2 bani pe părerea celor din jur. Ok, asta ar fi o atitudine sănătoasă, dacă ar fi aplicată în anumite situații sau exclusiv pe cei adaptați deja, într-un fel, la modul de a funcționa al societății de azi. Dar nu mai e la fel de sănătoasă chiar în orice împrejurare și pentru oricine, pentru că, să fim realiști, orice facem în viață o facem împreună cu cineva, depindem mereu, într-o mai mică sau mai mare măsură de cineva, așa că nu poți fi chiar tot timpul așa cum ai vrea. Iar asta se lasă cu o tonă de frustrări și nervi, pentru că nu știi să lași de la tine, nu știi să fii altfel, nu știi în ce situații e bine să fii tu și-n care nu prea. Și nici nu vrei, pentru că tu ești deosebit și ți s-a spus asta mereu, ceea ce te face să nu vrei să renunți la această “unicitate”. Iar asta se cam lasă cu mari probleme de ordin social și nu numai, pe care cu greu le mai poți repara (nu tu, ca părinte, că jobul tău aici s-a cam încheiat, ci bietul copil, pentru tot restul vieții lui).
Un alt exemplu este înscrierea lor la școală. Da, știu că fără ea nu se poate, dar după 12 ani îmi dau seama cât de mult rău mi-a făcut această ramură a sistemului, care e bolnav până în măduva oaselor. Să scriu și să citesc știam de dinainte, dar aveam nevoie de niște foi de hârtie care să ateste capacitatea mea excelentă de memorare. În afara faptului în care aș locui în Finlanda sau una din puținele alte țări în care sistemul de învățământ e mai sănătos, vorbesc foarte serios că ăsta e unul dintre principalele motive pentru care nu mi-aș dori un copil. Pur și simplu n-aș putea să-i provoc o asemenea traumă, după ce eu însămi am trecut prin ea, realizând prea târziu ce se întâmplă, de fapt. Oricum, n-aș fi avut ce să fac nici dacă îmi dădeam seama mai devreme. Ceea ce e și mai înspăimântător.
Prea multă dragoste strică. Din iubire pentru copii, majoritatea părinților preferă să spună “lasă-l, că e mic, are timp să învețe ce înseamnă x sau y”, nu știu să le impună limite și să mai spună si nu, din când în când. E mai simplu și pentru ei, pentru că e mult mai greu să-i ții piept unui copil și să-l faci să înțeleagă ceva cu adevărat, deoarece… ei bine, pentru că e copil. Așa că preferă această scurtătură și nu realizează sau nu vor s-o facă, cât vor avea puii lor de suferit mai târziu, când nu vor primi ceva la prima lacrimă sau primul urlet și cât de greu le va fi să înțeleagă care e problema și cum poate fi reparată. Și mie cred că mi-ar fi mai ușor să cedez astfel, așa că de ce să fiu ipocrită și să stric intenționat viața cuiva, cu certitudinea că voi face cel puțin 1000 de greșeli?
Aici ar mai fi, evident, prea multe de spus, mult mai multe decât la capitolul ce urmează, dar cred că ați prins ideea.
Despre cum ne “strică” ei pe noi
Aici aș dori să las deoparte aspecte superficiale, precum somnul insuficient sau distracția, care devine un lux și aș vrea să vorbesc, ca și până acum, de altfel, despre cu totul altceva.
Cel mai important lucru care îmi vine în minte la acest capitol este frica aceea constantă că i s-ar putea întâmpla orice, oricând. De la chestii banale, precum un strănut (“vai, dacă te răcești?”) sau un genunchi julit la joacă, pentru care se intervine de zici că ar fi sfârșitul lumii, până la cele cu adevărat grave, de care auzi mai mereu la televizor. E înfricoșător și când n-ai copii să auzi de atâtea boli potențial fatale, care lovesc pe oricine, indiferent de vârstă, de răpiri, crime și așa mai departe. Darămite când îi ai?! E deprimant să știi că faptul că e copilul tău nu înseamnă nimic, e la fel de vulnerabil ca oricine altcineva, pentru că viața e random. Acesta e crudul adevăr. “Mie nu mi se poate întâmpla” e o porcărie. Nu cred că cineva își asumă cu adevărat gama infinit de largă de posibilități pentru simplul fapt că suntem prea mici pentru a o cuprinde cu mintea, ci doar strâng din dinți și speră din tot sufletul să fie totul bine. Începând din acest moment ești groaznic de expus, extrem de vulnerabil și gata în orice moment să fii rănit. Și ce te faci atunci?