Aferim! este un deja bine-cunoscut publicului românesc, în ciuda faptului că premiera sa oficială a avut loc abia în această saptămână. Atât succesul său răsunător la Berlinale, cât și în critica de specialitate autohtonă și internațională indicau înspre apariția unui film revoluționar. Trimis-am un sol la praznicul boieresc de la Cinema Florin Piersic din cea de-a treisprezecea zi de Mărțișor, întru iscălirea depeșei de dedesubt.
Țara Românească, 1835. Istoric vorbind, mai e puțin până la Revoluția Pașoptistă, evenimentul catalitic care va duce spre câștigarea independenței principatelor române și a drepturilor cetățenilor săi. Cu toate acestea, suntem la ani lumină distanță de lumea aproape diafană în care alde Cuza și Kogălniceanu pun bazele a ceea ce va urma să devină statul român: ne aflăm în lumea zapciului Constandin (Teodor Corban) și a fiului său, Ioniță (Mihai Comănoiu), doi justițiari feudali trimiși să-l recupereze Carfin (Cuzin Toma), un sclav rrom fugit de pe moșia boierească a cruntului Iordache Cîndescu (jucat aici într-un rol surpinzător al regizorului Alexandru Dabija).
Punctul de greutate al filmului este clar: prin ilustrarea condițiilor în care trăiau membrii etniei rrome în secolul XIX, Jude încearcă aici nu doar ilustrarea unor adevăruri istorice adesea trecute cu vederea. El creează simultan o foare puternică paralelă cu siutația contemporană, cu atitudinile și stereotipurile care au persistat, în ciuda trecerii timpului. Sclavia este un mecanism de asuprire prin care depășirea propriei condiții devine imposibilă, ea putându-se ameliora doar printr-o șansă rarisimă a unui boier binevoitor – vasta majoritate trăiește, însă, la marginea exitenței, fără haine, mâncare, acoperiș stabil, acces la igienă și la drepturi umane de bază. Până și liberatea devine un simulacru, în care singurele opțiuni sunt viața în sălbăticie sau, mai crunt, propria-ți vânzare în calitate de sclav la târg. Soarta finală a robului Carfin este, astfel, mai mult decât un gest care simbolizează pasivitatea și barbaria extremă a vremurilor în care se desfășoară acțiunea: ea devine o castrare simbolică a întregii etnii rrome de către clasa conducătoare și, prin extensie, de către însăși națiunea română.
Aferim! nu se limitează, însă, la condiția rromilor- el devine o imensă parabolă a tuturor greșelilor provenite din inconștiență și abuz de putere care copleșesc românii. Abuzul femeilor este tratat aproape la fel de amplu ca și cel al rromilor, niciuna din protagonistele filmului (indiferent de rang social) nescăpând de sub incidența acestuia, fie el verbal, fie fizic. Acesta este un act trivial, aprobat prin ridicularizarea constantă a sexului feminin și prescris este de către lege (!!!). Nici homosexualii sau evreii nu scapă de prejudiciu, iar atitudinea românilor față de orice fel de străin este, în absența educației formale, formată de către opiniile distorsionate ale membrilor clerului. În final, mita și defrișarea ilegală primesc și ele mențiuni onorabile pe parcrusul acțiunii; acestea, juxtapuse cu imaginea idilică a vestului din poveștile lui Carfin, completează un melanj de probleme sociale care sunt în continuare cât se poate de actuale.
Succesul final al filmui stă, însă, mult dincolo de conținutul său ideatic – construcția sa urmează perfect pașii narativului clasic, cu personaje rotunde, creionate atent și infuzate cu o puternică doză de moralitate îndoielnică. Zapciul Constandin șochează adesea prin accese virulente de violență fizică, rasism, sexism și xenofobie; chiar și multe din gesturile sale mai mărunte sunt condamnabile, precum mita acordată omologului din alt județ, angajarea unei prostituate pentru sine și fiul său, sau înșelarea nobilului turc. Cu toate acestea, el este mult mai mult decât suma defectelor sale, a căror majoritate pot fi, la urma urmei, trimise înapoi spre climatul social în care acesta se află – fapt cu atât mai evident odată ce observi inocularea lor subtilă în personajul lui Ioniță. El are momente în care adesea dă dovadă de o umanitate resemnată, dar totuși copleșitoare, mai ales în momentele în care se oprește să reflecteze asupra naturii vieții și a finalității sale.
Demnă de menționat este și Coana Sultana (Mihaela Sîrbu), al cărei adulter declanșează tot firul acțiunii: în ciuda păcatului comis, ea apare ca un personaj terorizat până la desființare de către partenerul de viață, fiind supusă unor interminabile abuzuri fizice și psihice. Spectrul moral al personajelor din Aferim! Fluctuează, așadar, între doi poli opuși: cel al conului Iordache, un preponent al tuturor relelor care năpăstuiesc societatea și cel al micuțului Țintiric (în debutul extraordinar al lui Alberto Dinache), întruchiparea inocenței și a victimizării. Iar această universalitate a marilor teme abordate (răzbunarea, barbaria și victimizarea inocenților) face ca Aferim! să aibă valoare dincolo de granițele noastre culturale.
Peste toate acestea, scenariștii Jude și Lăzărescu condimentează acțiunea cu un limbaj arhaic delicios și cu doze largi de referințe intertextuale: cuplul Victor Rebengiuc – Luminița Gheorgiu este o trimitere directă la Moromeții al lui Stere Gulea, hanul care din mijlocul acțiunii devine Moara cu Noroc după o mențiune subtilă a unui anume Lică de către proprietăreasă, iar preotul antisemit întâlnit la începtul drumului se îndreaptă spre Hanul lui Mânjoală.
Din punct de vedere cinematografic, alegerile stilistice îndeamnă clar spre realism: sunetul este exclusiv diegetic, cadrele sunt lungi și majoritar statice (panning-ul apare ca singură mișcare a camerei), incluzând în sine mai mult decât evenimente care contribuie direct la avansarea poveștii. Mult timp este acordat scenelor petrecute în mijlocul naturii, suprinsă în toată măreția ei, în pofida imaginii alb-negru – o opțiune care, conform lui Lăzărescu, are rolul nu doar de a detașa spectatorul de acțiune din punct de vedere temporal, ci și de a restabili ideea că au în față o poveste ficțională.
În ceea ce privește genul și contextul, Aferim! reușește să fie subversiv față de două curente principale din cinematografia românească precedentă: atât față de producțiile istorice din perioada pre-decembristă, precum Dacii sau Mihai Viteazul, cât și față de cele ale (mai) recentului Nou Val Românesc. Prezentul imediat al Valului este abandonat în favoarea trecutului – unul lipsit de figuri istorice marcante sau de orice romantizare cu iz ideologic. Dar, cu toate acestea, filmul reușește să le împrumute cele mai importante caracteristici: pe de o parte, rigurozitatea impusă de reproducerea erei istorice, care se reflectă în limbaj, recuzită și locații, cât și în concentrarea acțiunii asupra unor personaje „de rând” și asupra contextului social înnegurat în care acestea acționează. Bașca, Aferim! mai e și-un road movie pe deasupra. Și un fel de western. Aaah!
Verdict: Pe scurt, în lung și-n lat, Aferim! e un film incredibil de complex, dar simultan menit oricărui public; un frate român al peliculei cehe Marketa Lazarova de Frantisek Vlacil. Must-see-ul anului, de departe.
https://www.youtube.com/watch?v=mmTYOY_jQWc
