Ovidiu Roșu este un medic veterinar aparte, deoarece, pe lângă tratarea animalelor de companie, el a preferat să se specializeze pe medicina celor sălbatice. Călătorește mereu în străinătate, în locuri diverse, precum Indonezia, Sumatra sau Peru, deoarece munca de teren rezonează cel mai bine cu personalitatea lui. Consideră că astfel are șansa de a se dezvolta pe toate planurile ca medic veterinar și nu ezită când vine vorba de a lucra în locuri periculoase sau cu resurse minime. În acest mod, a întâlnit, de-a lungul timpului, o varietate mare de specii, de la cai sălbatici până la primate, urși, lei sau păsări sălbatice. De asemenea, este preocupat și de natură, desfășurând regulat campanii de plantare a copacilor, cauză căreia i se alătură întotdeauna voluntari. Întreaga sa activitate e un exemplu de perseverență și dăruire, dar mai ales de câte lucruri bune poate fi capabil un om atunci când își concentrează toate forțele asupra lucrurilor pe care le iubește cel mai mult.
Cum a luat naștere pasiunea ta pentru animale și care a fost momentul în care ai știut că acesta e singurul drum pentru tine?
Sincer să fiu, nu am fost niciodată genul de copil care și-ar fi dorit cu ardoare să devină medic veterinar când s-ar fi făcut mare. Când eram mic, doream să salvez animale sălbatice și habitatele acestora, lucru pe care mi-l doresc și acum. Faptul că am ajuns să fiu medic cred că a fost mai degrabă un fel de rezultat colateral al viselor și deciziilor mele profesionale. Mă consider un activist pentru protejarea naturii, care este înzestrat cu anumite competențe medicale speciale. Oricum, probabil că dacă ar fi să aleg între a lucra permanent într-o clinică cu animale de companie sau a lucra cu animale sălbatice pe alt plan profesional decât cel medical, aș alege cea de-a doua variantă.
Care este secretul pentru a reuși să îmbini un program foarte încărcat cu perfecționarea teoretică continuă?
Nu cred că este un secret anume. Cred că este o nevoie care ține de interesul pentru meserie în sine. Medicina este ca un organism extrem de complex care se mișcă încontinuu. Niciodată nu stă pe loc și tocmai de aceea este nevoie să încerci să ții pasul cu ea. Îți poți programa cu usurință unul-două congrese internaționale pe an și câteva simpozione locale. Din fericire, în România au început să se organizeze astfel de întâlniri de o foarte bună calitate profesională.
Munca ta se concentrează și pe animale sălbatice și deplasarea în zone periculoase. De ce ai ales să te implici și în astfel de misiuni și ce fel de provocări ridică ele?
Aș vrea să cred că lucrul cu animale sălbatice în medii dificile este cel definitoriu pentru competențele mele medicale. Totuși, mai am mult de învățat. Sunt o persoană care tinde să se plictisească destul de repede, iar mediile mai complicate, unde trebuie să iei decizii rapide, unde apar factori noi, unde ești obligat să fii extrem de concentrat, par să-i priască temperamentului meu. Îmi place mult să lucrez și în clinici, unde ai toată logistica la îndemână, dar mă simt mai în largul meu pe teren.
Ne poți împărtăși unul dintre cele mai memorabile cazuri pe care le-ai întâlnit? Dar unul dintre cele mai dificile?
Cred că cele mai memorabile cazuri pe care le-am întâlnit au ținut mult de circumstanțele perioadei în care s-au întâmplat și de experiența mea profesională și socială acumulată până în momentul respectiv. Ceea ce a reprezentat pentru mine adaptarea la mediul de viață indonezian și implementarea cunoștințelor medicale acumulate, în timp ce lucram pentru Centrul de Reabilitare a Primatelor (IAR), a fost, poate, la fel de intens ca experiențele prin care a trebuit să trec odată cu salvarea cailor scoși abuziv din Letea. Oricum, cred că cele mai stresante momente au fost cele în care, sub presiunea enormă a mediei și a autorităților, a trebuit să tranchilizez la distanță peste 40 de cai sălbăticiți într-o “zi de lucru” și acele momente când am mutat leii și urșii cunoscutului interlop.
Cel puțin la fel de memorabile au fost și pățaniile din mijlocul sălbaticiei, fiind total rupt de societate. Spre exemplu, mi-aduc aminte că eram în jungla ecuatorială din Sumatra, unde trebuia să eliberăm în sălbăticie un grup de macaci și loriși salvați și reabilitați. După câteva zile de mers cu mașinile 4×4, cu bărcile și apoi pe jos, am ajuns în locul unde trebuia să eliberăm animalele. După câteva zile de acomodare într-o cușcă de adaptare construită special, primatele au fost eliberate pe timpul nopții, iar noi am fugit spre tabăra noastră de monitorizare, încercând să pierdem urma macacilor. Fiind animale obișnuite cu oamenii după o perioadă de captivitate, macacii asociau prezența noastră cu aceea a “furnizorului” de hrană și ultimul lucru pe care ni-l doream era ca aceștia să ne descopere tabăra, care era la câțiva kilometri distanță. Au trecut câteva zile de liniște până când unul din masculi, pe nume Ardo, s-a despărțit de grupul mare de macaci și ne-a găsit locul. Noi am tot încercat să-l speriem cu făclii și cu bubuituri de carbid, dar nu am reușit, el tot atacându-ne tabăra, împrăștiind tot ce putea și mâncându-ne proviziile. Într-o seară, unul din colegii mei s-a dus să-și facă nevoile de-a lungul unui râu, iar în acest timp, Ardo i-a apărut pe la spate și l-a atins pe picior. Colegul s-a speriat și a încercat să-l împingă pe Ardo, iar acesta, la rândul lui, a reacționat mușcându-l de fund și de o pulpă. Disperat, băiatul s-a întors sângerând la tabără, unde a trebuit să-i îngrijesc rănile și să-i bandajez piciorul. Într-un final, a trebuit să-l tranchilizez pe Ardo și să-l translocăm la o distanță mult mai mare de tabără.
Cel mai recent proiect la care ai luat parte și care a fost mediatizat și la televizor este cel al salvării liliecilor. Ce ne poți spune despre această specie mai puțin obișnuită și care, din păcate, nu e la fel de îndrăgită precum alte animale?
Sincer să vă spun, nici eu nu știam mare lucru despre lilieci până nu am început să lucrez cu ei. A fost o dorință frumoasă rămasă în urma unei persoane minunate, pe care mi-am propus să o duc la capăt într-o formă sau alta. Din fericire, lucrurile au mers de la sine, fără să fi existat vreun plan și am avut o susținere incredibilă din partea voluntarilor. Tot ce pot să spun este că liliecii sunt niște ființe bestiale și merită tot efortul nostru pentru a încerca să-i protejăm. Toate fricile si supersitițiile față de ei sunt doar produsul ignoranței si dezinformării oamenilor.
Tu ai lucrat și în străinătate, unde percepția generală este că oamenii sunt mult mai deschiși unor astfel de cauze. Care este experiența ta din acest punct de vedere?
Ignoranța este peste tot în lume. În unele locuri mai mult decât în altele. În țările pe care le vedem noi mai civilizate există un sistem destul de bine pus la punct de conștientizare și reacție imediată la situații similare “atacului” unui liliac. Oamenii, în general, tind să nu-și bage nasul în lucruri de care nu știu și contactează specialiștii. Un astfel de sistem de reacție imediată vrem să creăm și noi prin proiectul acesta.
Cum arată o zi obișnuită din viața unui medic veterinar cu o activitate atât de diversă?
Nici nu știu ce să vă răspund. Dacă nu este vreo acțiune programată dinainte, cum sunt intervențiile din Letea sau de prin grădini zoo, ziua poate lua tot felul de direcții. Pot să fiu sunat să tranchilizez un câine speriat sau bolnav prin vreo pădure sau printr-un subsol, sau să ajut la capturarea vreunui șarpe sau vreunei vulpi ajunse din greșeală pe bătătura cuiva. Se întâmplă să fiu nevoit să ofer primul ajutor în teren unui cal accidentat sau să fim contactați de către Pompieri să îi asistăm cu diferite acțiuni de salvare și relocare de pisici, păsări sălbatice, căprioare, să trebuiască să particip la campanii de sterilizare sau să nu se întâmple nimic și să mă ocup de hârțogăraie.
Într-o țară în care lipsește un serviciu bine pus la punct de salvare a animalelor abandonate și neglijate, cum se poate lupta un om obișnuit, dar care nu poate ignora problema, cu sistemul și indiferența?
Făcând cât poate în zona unde locuiește și, dacă poate și în alte zone, cu atât mai bine. Poate încerca să sterilizeze animalele fără stăpân, poate încerca să adopte în funcție de posibilități sau să încurajeze adopția. Poate ajuta fizic și/sau financiar oamenii care se ocupă de animalele fără stăpân. Poate reacționa la abuzuri în caz că asistă la așa ceva, poate informa de anumite probleme.
Ce sfaturi le-ai da tinerilor iubitori de animale care doresc să se implice, la fel ca tine, în salvarea lor, dar se tem de suferința pe care o vor întâlni inevitabil?
Să se implice. Ăsta este singurul sfat. Suferință este peste tot în lume, la fiecare pas și sub felurite forme. Depinde de noi dacă o lăsăm să treacă pe lângă noi sau încercăm să o alinăm într-o oarecare măsură, cât de puțin.
În ce fel de proiecte îți dorești să te mai implici pe viitor și cum te vezi evoluând ca medic veterinar?
De ceva timp încoace nu-mi mai fac planuri. O să las lucurile să curgă de la sine. Doream, la un moment dat, să dezvolt un centru de salvare și reabilitare a animalelor sălbatice, proiect care a demarat la un anumit nivel odată cu înființarea Centrului de Reabilitare Lilieci “Luana”. Profesional, doresc să-mi termin doctoratul anul acesta, iar în general, îmi doresc să promovez și să încurajez tineri care arată compasiune și altruism față de animale și să susțin cât mai mult plantările de copaci.
Foto via pagina personală de Facebook & Visul Luanei
