Consumatorului media înrăit nu-i sunt deloc străine știrile despre masacre (de amploare mai mare sau mai mică) nemediatizate, care ajung să fie cunoscute publicului larg prin intermediul social media. Rețeta e deja cunoscută oricărui utilizator al acestor platforme: un eveniment tragic se petrece într-o țară de lumea a doua sau a treia, media mainstream nu acoperă subiectul, iar apoi mii de oameni se mobilizează online dând share unei poze sau unui articol despre întâmplarea respectivă. Media se auto-sesizează la un moment dat, dar mult prea târziu pentru a recăpăta încrederea celor care au fost părtași la prima acțiune de diseminare a informației.
N-am să neg importanța pe care site-urile precum Facebook sau Twitter le dețin în termeni de jurnalism cetățenesc: sunt poate cele mai importante și eliberatoare arme în mâinile cetățenilor moderni. Le permit să centralizeze informații relevante, să le distribuie pe ale lor și să se mobilizeze (vezi cel mai bun exemplu autohton de până acum, în cazul protestelor împotriva RMGC sau Chevron). În momentul în care evenimentele de acest tip se transformă într-o atitudine care devină sceptică vis-a-vis de media, lucrurile devin stufoase. Pe de o parte, de multe ori, această atitudine este perfect justificată, mai ales în cazul unor evenimente proxime. Pe de altă parte, tocmai aceasta naște uneori tendințe (în final dăunătoare) precum cea a clicktivismului. Dar despre eșecul cauzat de către circularitatea awareness-ului voi vorbi, poate, cu altă ocazie.
De această dată, în schimb, voi încerca să discut despre cum mediei i se impută, uneori injust, un rol de custode absolut al informației – dar nu din prisma permeării mediei în zone îndepărtate, ci prin compararea informațiilor pe care acestea le deține, sub formulări acuzatoare de tip „de ce aia dar nu și aia”? Poate că este o acuzație cât se poate de justă în cazul unor subiecte ce țin de sfera politică sau administrativă. Dar în cazul în care aducem în discuție moartea violentă a unor inocenți, găsesc că această abordare este complet greșită din punct de vedere moral.
Ce rost are să construim discursuri în jurul faptul că la Charlie Hebdo au murit 12 și în atacurile din Kenya și Nigeria sute, iar că atenția acordată de media acestor subiecte a fost invers proporțională față de numărul victimelor? Faptul că simțim nevoia să contextualizăm implicarea media într-un asemenea fel este dezgustător. Videază asta calitatea de martiri a victimelor? Este cantitatea singurul mod prin care moartea unor inocenți poate fi cuantificată și finalmente validată? Acest mod lacunar (din punct de vedere moral) de a gândi asemenea tragedii este un efect secundar extrem de nociv al erei informaționale, unde datele explicite mânâncă din ce în ce mai mult spațiu în defavoarea unora, al căror mesaj poate să nu fie evident la prima citire, dar care îndeamnă la (auto)reflecție critică și la empatie. De aici și facilitatea (și răspândirea) afirmațiilor precum „de ce se scrie atât de mult despre Charlie Hebdo și despre Boko Haram mai nimic?”
Acest stil cantitativ de-a privi aceste situații denotă o lipsă totală de respect față de victimele acestor atacuri și față de apropiații acestora, mai ales deoarece argumentul final este unul ad populum (sau al majorității). La urma urmei, poate fi un mort mai mort decât altul? Orice moarte cauzată de către terorism este o tragedie brutală și absurdă și fiecare omucidere care derivă din aceste acte trebuie tratată cu seriozitatea și respectul cuvenit. Fie că este vorba de un singur mort sau de 300, discuția este despre vieți care au fost curmate pe nedrept – iar acest lucru nu trebuie pierdut din vedere în niciun punct al discursului. Dacă se dorește o critică a mass-media, atunci să se critice strict instituțiile și practicile sale, independent de dimensiunea faptelor care sunt descrise. Dar în niciun caz să nu se implice numărul victimelor, naționalitatea sau sexul lor – este un gest care denotă micime și meschinărie.
Foto via pixdaus.com
